Vreau să mor – moartea nu vine
Să trăiesc – şi n-am cu cine
Ce mă va-ngropa pe mine?
După un anonim frământat
Capitolul I
Chiar şi în ultima primăvară a mileniului trecut, scrâşnind din dinţii rămaşi valabili sau din proteze, lumea repeta mânioasă că groparul Ciolan era atât de aiurit şi nesemnificativ încât nu doar că nu avea nici un motiv să se îmbogăţească, să ajungă celebru şi căutat de suferinzi, ci şi că-i va conduce pe toţi, inclusiv pe pruncii de acum, sub pământ. Cică doamnei Moarte îi plăcea să se joace de-a veşnicia cu asemenea indivizi. Aceasta era concluzia la care s-a ajuns după ce unii s-au speriat ca nu cumva, invocându-i moartea sau imobilizarea în pat, în loc să trezească furia Morţii, treziseră mila sau chiar dragostea Longevităţii faţă de el.
Dar cu o săptămână înainte de venirea Eclipsei, Ciolan a fost ales în unanimitate gropar de onoare. Nu numai al cimitirului nostru, ci Gropar de Onoare al tuturor celor văzute şi / sau duse în lumea vecină. Trecuseră peste patru decenii de îngropări izbutite, înfăptuite cu dragoste, cum afirmau admirativ colegii lui de breaslă, şi aproape o jumătate de veac de scrâşnire din dinţi şi proteze a vecinilor. Din când în când, mai apăruse câte un deştept pragmatic sau ins ce nu vroia să-şi dea orgoliul pe nişte dinţi prea uzaţi, şi chemase la calmare, propunând să se renunţe la acea scrâşnire nesănătoasă din cel puţin trei motive şi anume: ca să economisim dinţii, fie ei şi falşi, deşi carnea de mâncat şi de muşcat se împuţina săptămânal; ca să nu stricăm şi mai rău echilibrul sonor al nopţilor în mahala; şi, în final, ca să nu-i prelungim viaţa groparului, creându-i, prin invidie exprimată, suspiciunii soartei. Unii au propus chiar o soluţie ingenioasă, un soi de mutare a mâniei de la oameni la maidanezi sau alte animale necuvântătoare (dar producătoare de sunete), cu scopul ca acestea să latre cam tot ceea ce nu puteam exprima noi, dar necuvântătoarele nu prea s-au arătat dispuse să se implice. Ele îşi aveau propriile nemulţumiri şi necazuri, pe care nimeni nu se gândea să le traducă în limbaj omenesc.
Ciolan nu-şi făcea de mult sânge rău. Era atât de calm – sau aiurit – încât părea a fi mereu altcineva, o fantomă ruptă de realitate sau de irealitate. Nu spusese vreodată ceva, poate nici în sinea lui, despre mânia sau ura vecinilor. Doar o singură dată, cu ani în urmă, când invidia i-a pus pe unii să-i trimită o plângere directorului crematoriului naţional, Ciolan rostise un „Hm” care sunase ca un cui bătut pe un coşciug ud. Plângerea se referea la înapoierea sau bătaia pasului pe loc, produse în societatea postmodernă de către unele meserii vechi şi depăşite, cum era cea de gropar. Venise vremea ca meseria asta să iasă din circulaţie. Ascunşi sub haina debusolantă a anonimatului, abuzând de mila ancestrală a rudelor îndoliate, groparii mâncau prea multă colivă, informa scrisoarea. Era cazul ca veşnicul foc, cel slăvit de mitologii şi credinţe, să reia locul cuvenit în viaţa cetăţenilor, fie ei decedaţi, fie încă vii, şi să ne scape de nişte excroci.
Directorul crematoriului naţional nu dăduse răspuns şi pentru faptul că plângerea nu era semnată de nimeni. Ea părea mai degrabă plângerea unor morţi care visaseră nu să fie îngropaţi, ci incineraţi, decât a unor vecini vii şi mânioşi. Şeful cimitirului unde lucra Ciolan îi scosese atunci la o bericică de lucru, la o terasă aflată pe marginea crematoriului naţional.
- Iată, băieţi, - rostise şeful, arătând cu degetul către o clădire cenuşie, învelită în fum şi construită parcă cu rezultat din oasele defuncţilor. Ăia vrea să ne ia pâinea din gură… Ăia cred că planeta asta nu-i destul de poluată de experimente şi accidente nucleare şi mai vor s-o mai sprijine oleacă şi cu cenuşă din cenuşa lor… Pricepeţi?
Ciolan tăcuse. El tăcea mai tot timpul, ca şi cum ar fi răpit din naştere cantitatea de tăcere pe care trebuiau s-o folosească vecinii. Ştia că invidia avea să se potolească într-o zi, dar nu vroia ca invidia să se potolească imediat după ce el avea să-l îngroape pe ultimul dintre invidioşi. El ţinea la vecini, deşi observase că cei mai fioroşi adversari ai săi, cei care nici nu-şi puteau imagina că vor fi îngropaţi de el erau şi cei mai apropiaţi în spaţiu. Cum treceai de primul rând de case, indiferent de direcţia mersului, cum încăpăţânarea de a fi îngropat de altcineva, nu contează cine, scădea. Iar cu cât te apropiai spre casa lui Ciolan, cu atât mai bizare deveneau reacţiile. Domnul Lipeanu, de exemplu, vechi duşman ascuns în ale vitalităţii, ajunsese chiar să declare la cârciumă că „Mai bine mă las futut de el, decât îngropat”. Destinul lui Ciolan însă, ştia să facă din multe butade gargare şi supărări retorice. Ciolan l-a îngropat cu dragostea dintotdeauna şi pe regretatul domn Lipeanu, l-a iertat în timp ce-i gusta din colivă, s-a rugat pentru sufletul acestuia, aflând cu plăcere că, odată cu acea îngropare, crescuse în grad. Căci lumea groparilor respecta o ierarhie ciudată, aproape mistică: purtai epoleţii sau gradul ştiinţific ori pedagogic, al ultimului reîntors la ţărână. Iar regretatul domn Lipeanu, fost tovarăş, precum a reieşit din presa centrală, fusese mare general pe la Securitate. Ultimul militar îngropat de proaspătul general al cimitirului fusese un maior de miliţie, un anume Doru Duru, ucis într-o încăierare cu primii aducători ai democraţiei. Tresăltarea inimii de maior nici nu se putea compara cu cea a inimii de general. Şi se pare că înaintările în grad ajung să modifice chiar şi lumea somnului, fiindcă tocmai în ziua în care i-a digerat generalului coliva Ciolan a avut un vis. Unul cât se poate de banal, ocolit de simboluri profunde, cum s-ar zice. Nu visase de când îşi îngropase nevasta, pe mult îndrăgita şi bârfita Eleonora. Ciolan o visă pe neaşteptate, în centrul unui câmp de grâu care aducea cumva a curtea din spatele casei lor, aflată pe „Trofeelor” 13, deşi curticica lor era atât de pustie, încât găinaţii păsărilor carnivore sau ierbivore păreau steluţe strivite pe o stâncă. Uite-te la mine, Ciolane, îi şoptise fosta soţie. Ciolan se uitase la ea. Arăta ceva mai bine decât în viaţa asta sau aia. Era înaltă, plinuţă, imposibil de săturat, ci doar de iubit, de suferit crunt de dragul ei, de faptul că ea se născuse pe lumea asta şi tu erai obligat s-o iubeşti, s-o iei de nevastă, să-i suporţi năzdrăvăniile, să te laşi umilit, neglijat, înşelat şi iar de la capăt. Era o zeiţă.
- Ei, află că nu m-am măritat cu tine doar ca să mă dau altora, - îi încredinţa zeiţa.
Ciolan încremenise. În acele clipe dulci şi bizare şi-a dat seama că este în vis sau într-o vedenie. Crezuse mereu că nu ea, ci tocmi alţii, începând cu deja de-gradatul Lipeanu şi terminând cu nea Scorobete beţivanul, trăiseră, nu se prăpădiseră înainte de vreme şi se zbătuseră s-o tot aibă, să se înfrupte din carnea şi din gemetele ei doar ca s-o ţină măritată cu Ciolan. Că altfel cum ar fi avut Ciolan o soţie stricată?! Se grăbise s-o calmeze pe Eleonora cu celebra lui mantră: „Nu-i aşa de simplu… Să mă gândesc…”, dar ea dispăruse, repetând o întrebare ciudată, unde e copilul, de ce nu mi-ai dat bobul de grâu, pe urmă se topise în aerul visului, oarecum dezamăgită, deşi el o iubea la fel ca înainte de moarte, deşi ea poate se distra cu aceeaşi dărnicie şi în lumea cealaltă, unde tăcerea şi mărinimia lui n-o puteau opri să se sinucidă.
Fără a înţelege prea bine, Ciolan întinse mâna dreaptă, sfărâmă blând un spic, păstră un singur bob, îl puse pe vârful limbii şi îl mâncă încet.
N-avea să-şi uite gustul acelui bob până la moarte. Şi doar s-a străduit să-l contopească în coliva lui Lipeanu, dar nu era cu putinţă.
Îşi deschise ochii timp de câteva secunde, pe urmă se hotărî să adoarmă sau s-o viseze din nou pe Eleonora. Găsise mai de mult o soluţie: îşi aducea aminte cu lux de amănunte de păsărica iubitei sale soţii. Acesteia îi plăcea la nebunie să-l pună în genunchi, să-i absoarbe capul cu coapsele lungi şi puternice şi să-l implore: „Oh, linge-o, călăule, că altfel zboară”. Iar călăul se simţea cu capul prins într-un coif prea strâns şi nu-şi putea ţine limba în cerul gurii, nici chiar dacă şi-o muşca, deşi avea dinţi perfecţi – nu scrâşnise niciodată din ei – şi-şi putea decupa limba într-o mie de feluri, dar păsărica n-avea deloc răbdare, se chinuia să zboare, să dispară din viaţa lui, iar cerul era mai îngust decât coiful, ascultând ca din fundul unui căzănel de vrăjitoare cum „călăul” devenea rapid „vânător”, pe urmă „şerpişor”, „uh-uh” şi bătăi de inimi înfierbântate. Şi tocmai devotamentul limbii călăului şi puterea de stăpânire a dinţilor săi perfecţi o împiedicaseră mai târziu pe vulnerabila Eleonora ca, înainte să-şi da duhul – Ciolan se aştepta ca duhul ei să zboare odată cu păsărica, din dulcea colivie a ei – să sară peste el cu mătura, cu satârul sau cu maşina de cusut, urlând nebuneşte: „Din gura ta mi-a intrat mie cancerul în păsărică, neghiobule!” Dar lucrurile se rezolvaseră cu mult mai calm, exact ca în ziua nunţii lor, în deplină ascultare şi neguroasă resemnare, cum se întâmplă frecvent, până la moarte, cu unele cupluri care-şi petrec viaţa împreună, fără a percepe nici „de ce”, nici „zău”, nici „cum adică”.
Curtea virană şi plină de stele, din spatele casei, se deghiză din nou în câmp de grâu. Ciolan crezu că tocmai îl părăseşte nevasta şi regretă în tăcere că nu avuseseră şi ei un copil, deşi nu prea puteai ghici cam ce ar fi urmat să moştenească acel copil. Dar ceilalţi copii, născuţi de oameni lipsiţi de valoare şi de vlagă, sau chiar monştri, ce moşteneau?! O voce blândă, duioasă, i-a şoptit de undeva:
- Tovarăşe general… tovarăşe general… Aici creşte coliva lumii…
Ciolan a rămas mut de uimire. Nu-i venea să creadă că şi în lumea viselor se instaurase comunismul, dar mai ales că se folosea coliva. Oare pentru cei încă vii se mânca dincolo colivă? Privi câmpul auriu, nesfârşit, emoţionat de briza amurgului din vis, şi-i veni să plângă. La câtă colivă mâncase de-a lungul vieţii, ar fi fost normal să viseze un câmp în care creşteau stânci de sare. Iar dacă într-adevăr se afla înconjurat de coliva lumii, însemna că lumea asta n-avea să dispară aşa cum prooroceau înţelepţii din mahala şi nu numai. Sau – Doamne fereşte! – cu toţii aveau să dispară fulgerător, cât ai clipi din ochi, fără a-şi da seama ce se întâmplă, sau dându-şi prea bine seama, dar atunci cine avea să mănânce toată coliva aceea, îngerii?!
Câmpul era imens şi l-a ajutat să descopere că vocea venea exact de undeva şi nu de jos, de sus, de peste tot sau de peste toţi. Vocea se revărsa dintr-un colţ unde nu mai fusese nimeni. Ciolan n-a ştiut ce să facă, ce să spună. Poate vorbea tocmai bubul acela atât de râvnit de Eleonora. Se strădui să-şi repete „nu-i aşa de simplu, să mă gândesc”, dar vocea i-a luat locul, adică limba, spunându-i:
- Nu-i aşa de simplu să treci prin ea…
Era vorba de coliva lumii sau de viaţă. Mai uşor era să treci prin viaţă, parcă.
Vocea a dispărut, a fost absorbită de briză sau de valurile pufoase ale grâului, dar nu şi înţelepciunea pe care o insuflase. Ciolan trebuia să treacă prin câmpul de grâu cu mare grijă, la fel ca şi cum ar fi păşit pe un câmp plin de suflete în formă de ouă sau de mine. Se ştia de mult că sufletele erau sensibile, delicate, vulnerabile. Şi imprevizibile. Nu ştiai cum să nu le striveşti sau cum să le ocoleşti spre binele tuturor, chiar şi atunci când nu intenţionai să le calci sau să le salvezi, să le consolezi, să le mângâi.
Ciolan atinse cu degetul arătător un bob de grâu: cam atât ar veni pe cap de muritor, un singur bob, fiert şi îndulcit. Aşteptând măreaţa clipă a pomenii, bobii se înmulţeau, se umflau, calmi şi conştienţi de misiunea pe care o aveau, pregătiţi să moară în stomacurile a tot soiul de viitori defuncţi mânaţi de nenumărate dureri, regrete sau plăceri întunecate. Cum să ghicească generalul Ciolan care-i propriul bob şi în ce stomac avea să zacă?! Poate în stomacul vreunui gropar necunoscut. Sau poate în stomacul vreunui cerşetor. Cum să parcurgă generalul oceanul acela de colivă viitoare fără a chinui nici un suflet?!
Se trezi. Nu transpirase şi nici nu era speriat. Gândi că acel câmp nu era decât câmpul refăcut în vis cu bobii de grâu pe care Ciolan îi mâncase încă din copilărie, cinstind memoria unei armate de morţi. Dar ce legătură ar exista între coliva lumii şi mădularul care i se sculase şi-l privea mohorât, ca un şarpe de piatră, cu un singur ochi, drept în ochi?! Parcă nu era a lui, parcă cineva i-o lipise în somn, cineva care ţinea tainic şi enorm la Ciolan, chiar incredibil, fiindcă majoritatea covârşitoare a celor ce i-o văzuseră, inclusiv unele femei, scrâşniseră din dinţi, visând probabil cum şi-o pierde în vreun accident de muncă. La rândul său, Ciolan gustase şi din amarul supradotării. Dacă mădularul i-ar fi fost atât de vânjos şi tare de-a lungul vieţii, în maturitate sau mai înainte, multe umilinţe ar fi biruit. Dar poate nu era târziu. Niciodată nu era târziu, cât timp era prea târziu pentru toate.Ieşi în curte ca să se spele pe faţă, având impresia ciudată că, în tăcere, devotat, câmpul colivei omenirii îl urma la fel cum o turmă de oi îşi urmează păstorul. Şi iar i-a venit să plângă că oamenii, cu atâta grâu, în loc să facă bucuroşi colivă, făceau pâine, întristaţi.