Capitolul IUltima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane - şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun - au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.
Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care cutremură dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.
Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.
În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.
"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.
"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"
Şi plecase.
Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.
După ce zgomotul puştii a fost îngropat în uitare împreună cu beţivul cu trei ochi, peste oraş s-a aşternut una dintre cele mai derutante păci proorocite: era o linişte luminoasă, uleioasă chiar, cuceritoare în tăcerea şi în lipsa necazurilor mari şi ţi-era frică să rămâi undeva singur, pentru că toate lucrurile, începând cu pietricelele şi sfârşind cu cuţitele, deveniseră pe neaşteptate atât de iubitoare şi de comunicative - aproape cuvântătoare - încât puteau să te absoarbă, să te topească în ele, sau tu însuţi să te trezeşti înlănţuit drăgăstos de tot ceea ce, mai înainte, pe vremea când fuseseşi om, ţi se părea lipsit de suflet. Pacea respectivă, în decursul anilor, aţipind peste încercările eşuate ale calendarului de a-şi păstra domnia asupra secundelor, minutelor, orelor şi anilor, ca un elixir atotfăcător, n-a reuşit altceva decât să egaleze vârsta mintală a orăşenilor - de unde şi acea lungă perioadă, parcă extraistorică şi de negăsit printre volumele ciuruite de şoareci ale istoriei - de dispariţie a neînţelegerilor dintre generaţii.
Dar, odată cu egalizarea vârstelor, dispăru şi noţiunea compătimirii şi a iubirii aproapelui, căci strănepoţii mureau în acelaşi timp sau mai devreme decât străbunicii lor; dispariţia milei a produs o altă dispariţie: a valorii sângelui.
Au dispărut legăturile de rudenie, de familie, de neam şi, la un moment dat - a fost chiar primul moment care a reuşit să introducă acea pace stranie pe străvechiul făgaş cu trecut, prezent şi viitor al timpului - nimeni nu putea să spună cu siguranţă dacă din oraş plecaseră duşmanii sau orăşenii: eveniment întru totul posibil, cum s-a şi dovedit cu vreo două decenii mai târziu, când au fost traduse sfintele scripturi chinezeşti.
Au urmat două războaie de-a mondialul care au trecut peste, în şi prin oraş ca două fluvii turbate, amestecate cu soldaţi străini care, pe lângă faptul că se omorau între ei distrugând clădirile şi uşurând casele de toate lucrurile de prisos - inclusiv icoanele, galbenii, fetiţele şi pâinea - mai trebuiau să fie şi îngropaţi cât mai creştineşte.
Pacea originală a oraşului i-a îngropat după cum o şi meritau. Astfel, pe la mijlocul secolului XX, eram bine încercuiţi de mai multe cimitire: “al italianului”, “al grecului”, “al austriacului”, “al turcului”, “al proaspătului italian”, “al neamţului”, “al necunoscutului” ş. a. m. d.
Răspândite printre casele oraşului, deja ocolite de o arhitectură bine trasată, aceste cimitire s-au scufundat din ce în ce mai adânc în pace şi în pământ, iar orăşenii au fost obligaţi să le adune în propriul cimitir, morţii devenind nu numai nişte bieţi străini căzuţi pentru nebunia nemărginită a lumii, ci şi nişte fii risipitori fără voie.
Cu siguranţă, astfel erau îngropaţi şi fiii mâncaţi de pribegie ai orăşenilor.
Timp de două războaie mondiale, adăugând aici şi pauza multilingvă şi frământată dintre ele, în oraş a fost ucis doar un singur om; ceilalţi au fost însuşiţi de moartea bună. Cel care a fost ucis a fost de fapt ars de viu împreună cu vila sa - copiată din cataloagele de mâna a treia venite din Europa - căci italienii i-au cerut, oficial şi cu toate actele în regulă, un împrumut pentru construirea termocentralei, iar el, cămătarul cel mai bogat din ultimul secol, făcând pe patriotul, a refuzat categoric. După ce l-au încercat cu ouăle fierte la subţiori, cu biciul îngrozitor confecţionat din piele de şarpe - golit de şarpe şi umplut cu pietricele - fasciştii au rămas stupefiaţi de această “solitudine imensă” care hrănea ocult un uluitor simţ al rezistenţei şi al supravieţuirii şi i-au dat foc, declarând că într-adevăr sufletul acestei speţe singulare fusese banul, căci doar sufletul poate înfrunta, în tăcere sau urlete neauzite, un şir de torturi sălbatice care ar face om nu numai din maimuţă, ci şi din papagal.
După preschimbarea cămătarului în scrum de cămătar - era neînchipuit de strâns şi puţin - neavând un alt mort mai mult sau mai puţin tulburător, orăşenii au înviat din acel scrum un suflet martirizat. Apariţia acestui martir a coincis cu o altă năvălire mută a mocirlei liniştii, prin ale cărei valuri abia perceptibile - dar la fel de carnivore ca şi valurile vremii - orăşenii se înmulţeau, înmulţeau animalele, mâncau animalele şi plantele cu care se hrăneau animalele, redau pământului ultima formă a animalelor, a plantelor şi a combinaţiilor rumegate, meditând asupra vieţii, asupra morţii, asupra nebuniei etc. Era un fel de potop ameţitor şi înduioşat care nu alarma pe nimeni fiindcă nimeni nu-l descoperise. Parcă goniţi din istorie, orăşenii, după ce gustaseră toate ciudăţeniile dânsei, nu mai vroiau s-o populeze. Astfel, oraşul deveni un spaţiu în care se topea o nevoie aproape sfântă a stătutului, un sentiment de profundă inutilitate, o patimă lentă care începea cu setea după dezmăţ şi se sfârşea cu o armată de paralitici, un limbaj coroziv, propriu oamenilor care văd în moarte cea mai mare reuşită a unei vieţi duse în certuri şi invidii meschine - spaţiu în care fiece locuitor se considera unic şi pedepsit să poarte crucea - sau lingura - în centrul unei neînţelegeri absurde.
Prezentul, trecutul şi viitorul deveniseră din nou una şi aceeaşi prostie, iar mulţi peregrini, turişti şi călători, drogaţi de pacea stranie şi de frumuseţea într-adevăr copleşitoare a oraşului, în timp ce înotau, deşi temporar, împreună cu băştinaşii, plecau ferm convinşi - în pragul paranoiei - că petrecuseră câtva timp pe o bucăţică uitată pe pământ a raiului.
Oraşul avea un farmec aparte, era ca un fel de copilărie a lumii. Călătorii experimentaţi, mistuiţi de acest viciu străvechi şi care, poate, nu este decât o altă dimensiune a fricii de moarte şi o nevoie acută de dor autentic, declarau competenţi că nici o calamitate, nici un picior duşmănos n-avea să mai treacă peste oraş, căci copilăria aceasta fantomatică şi mereu la dispoziţia oricui poate învia omenescul şi din pietre, darmite din războinici sau din justiţia naturii. Chiar Apocalipsa îşi îndeplinise aci misiunea-i înaltă, urmând să pregătească în tot restul lumii amărâţi cu duhul, demni să se stabilească în acest oraş.
S-a nimerit să petrec o noapte fierbinte cu iubita mea Neta (ca pe covor zburător sau ca pe o insuliţă paradisiacă), tocmai într-una din nenumăratele bucăţele ale acelui timp integral; o noapte care, în mod surprinzător, deşi integralitatea timpului spulberase orice noţiune a numerelor, se repeta fără a-şi pierde senzualitatea şi senzaţia - uneori mai prezentă ca mine - a netrăitului.
Ca de obicei, eliberat de spaimele bărbăteşti ale celui care face dragoste fără ştirea lumii, în acea dulce meschinărie a orgoliosului care a posedat fără a fi prins, am lăsat-o pe Neta dormind, i-am scris un bileţel şi am plecat spre lac. Era o lumină asexuală, chinuitoare şi atât de cunoscută: lumina care te obligă să trăieşti totul în acelaşi timp cu teama de a nu pierde, cu fanteziile destrăbălate şi trăsnite ale dorului, cu stingerea amară a dorului, cu nepăsarea şi cu elanul adolescentin al luării de la capăt.
Nici nu mi-am dat seama cum am intrat în apă şi am început să înot; nu puteai înţelege dacă te afli în nodul lichid care leagă tot ce-i ceresc de tot ce-i terestru; cu aceste gânduri înotam, până când mi-am dat seama că prea multă dragoste în pat aduce prea multă poezie, iar prea multă poezie uneori dă timpului nişte lovituri incontrolabile, producându-i sfâşieri îngrozitoare, la fel de surprinzătoare ca şi ţeava mitralierei care s-a oprit exact în centrul frunţii mele, exact unde săpase un ochi prima puşcă văzută prin oraş, în fruntea descreţită a beţivului apolitic.
Doar o oră mai târziu, aşteptând ghemuit şobolăneşte în colţul unei celule fără ferestre, am început să observ că fusesem prins de sticleţii care păzeau graniţa şi că aveam toate atuurile ca să întârzii vreo zece ani la prânz.
Făcusem prea multă dragoste ca să mai pot afla că noaptea trecută un cetăţean uns cu ulei de maşină - ca să reziste frigului - trecuse graniţa, mânjindu-i cu ruşine pe toţi grănicerii şi paznicii lacului. Când eu îmi semnam bileţelul pentru Neta, cei ruşinaţi şi aspru criticaţi “de sus” ieşiseră la vânat. Or, cel care este prins plăteşte pentru toţi fugarii acestei lumi.
(...)