"Cântecele mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un zid"
Versuri din lirica populară albaneză
Căderile şi decăderile sufletului omenesc - în timp, în societate, în prozaismul cotidian - nu parcurg poate, ezoteric vorbind, o altă traiectorie, şi nu se supus, cred, unei tensiuni mai mici sau mai mari întru întâlnirea Morţii.
Viaţa şi gândirea vulturilor, indiferent de naţionalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un amănunt mai puţin cunoscut, deşi esenţial, şi anume modul în care vulturii mor. Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent şi chinuitor, cu paşi mărunţi, înceţi, dar siguri, odată cu înconvoierea pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar vulturii nu ţin peste măsură la moarte. Ar prefera o viaţă infernală - dar viaţă! - unei morţi ce rezultă a fi prea domolă, naturală şi logică pentru orgoliul lor imprevizibil de poetic.
Şi cum nu sunt păsări prădate, ci de pradă, nu acceptă regulile Morţii, ci se luptă cu ea.
Şi se luptă în stilul lor, cavaleresc, de neuitat. Îşi freacă pliscul de pietre, de stânci, de ziduri, ca acesta să nu le oprească respiraţia. Probabil, există şi vulturi eternizaţi - vulturi care şi-au frecat pliscul până la dispariţie, sau pur şi simplu şi l-au spart din rădăcină.
Poezia creată în limba albaneză seamănă izbitor de mult cu această mişcare lăuntrică, de supravieţuire şi de auto-înveşnicire, a vulturilor. În spatele fiecărei poezii, al fiecărui poem, al fiecărei opere poetice, vom descoperi negreşit ameninţarea gravă, pragmatică, reală, a Morţii Totale. A dispariţiei multiple. Sunt ameninţate limba mater-nă, identitatea, originalitatea, orgoliul, datinile, trecutul, prezentul şi viitorul.
Ce vultur ar fi acceptat căderea în uitare?!
Este de aşteptat ca una dintre cele douăsprezece limbi (rămase) de bază, ale planetei noastre, să producă o poezie din start nemuritoare, unică, imposibil de tradus în condiţiile spirituale şi lingvistice ale epocii moderne. Albaneza nu are astfel de pretenţii. Albaneza ştie unde, cum şi când să-şi apere veşnicia. În mod paradoxal, acest triunghi nu rara apăsător unde-cum-când nu este doar poezia scrisă.
În anii '30 ai secolului trecut, homerologul Milman Parry care-şi susţinuse doctoratul la Sorbona sub îndrumarea celebrului profesor Antoine Meillet, entuziast şi oarecum străin adevăratului suflet balcanic, a ajuns în Balcani şi în Alpii Albaniei ca să înregistreze ultimele frânturi ale anticului epos memorizat în greaca veche. Se spunea - şi s-a dovedit - că tăciunii fermecatori şi stranii rămaşi de pe urma focului homeric încă pâlpâiau prin turnurile muntenilor, mistuindu-se necontenit în toate limbile acestui tărâm. Parry a rămas uluit după mai multe întâlniri cu barzii analfabeţi ai zonei care erau în stare să cânte până la 33.000 de versuri fără a apela la hârtie sau la vreun alt instrument de reîmprospătare a memoriei. Unii dintre barzi, puteau să cânte şi în trei limbi laolaltă[2]. Pentru prima oară, Lumea Largă şi Liberă intra într-un contact neintermediat de nimeni, de nici un strat de prejudecăţi asu admiraţii de natură mitologică, cu misterul albanez. Cântecele sunt înregistrate în discuri de gramofon şi păstrează fragmente de nepreţuit ale Eposului Vitejilor. Acest epos există simultan şi la greci, la bosnieci, la sârbi, la muntenegreni etc, iar discuţiile privind vechimea variantelor acestor cântece nu face obiectul acestei scurte introduceri. Importantă în acest context nu este vechimea sau brevetarea versurilor, ci valoarea lor artistică şi estetică - fără precedent şi fără seamăn în limbajul poetic al Bătrânului Continent deja încovoiat de metafore.