Vendndodhja: ”Paqja mes popujve” - nga Corneliu Vlad

Me përfytyrimin e atij që mezi pret të mbushë të shtatëdhjetat (pse-në as vetë s’e di), do të thosha që Ardian Kyçyku është, në moshën dyzetvjeçare “edhe një çerek”, - siç do të shprehej Karaxhiale - një shkrimtar gjithaq i ri. Domethënë po aq i ri sa demokracia jonë “emergjente” dhe njëlloj i pjekur (jo, jo, bash plak-plak) si Ballkani. Është i ri ngaqë shkruan vazhdimisht ndryshe dhe plak ngaqë është mjeshtër i madh. Ka qënë fillimisht aed i botës shqiptare, më pas i hapësirës ballkanike, ndërsa tani është universal, i të gjitha hapësirave. Përfshi hapësirat e Jetës dhe të Vdekjes sidhe të kufirit mahnitës që i ndan. Kufirit? Mahnitës? Është vetëm “traseja” prej pesë stacionesh e autobuzit të vjetëruar e të stërmbushur ITB/RATB - me tufa lulesh, kapela, borsalina, pleq e plaka, erëra - që bën një ndalesë në “Shtegun mes hardhive”* dhe stacion të mbramë ka varrezën “Paqja mes popujve”. Është hapësira nga qënia tek mosqënia, por edhe e tranzicionit drejt demokracisë, me ”zërat e ngjirur të udhëtarëve, me kollën apo gëlbazat e thithura mbrapsht, me fytyrat e budallalepsura prej të vdekurish që i zgjon nga gjumi fisku, të themi, zilet e celularëve, copëzat e një muzike të pështirë... E sidomos era e ndyrë. Domethënë: erërat batërdisëse”.

Por fillin ndarës mes trevave të Jetës e të Vdekjes e sheh vetëm e vetëm Ardian Kyçyku. Pikat dhe vijat konvencionale që shënjojnë kufij janë kukullat që “mund të fitojnë një domethënie (por dhe fat) krejt tjetër tek kalojnë nëpër sprovën shpirtërore të lëndës së hirtë e të mendjes njerëzore” për t’u “përkthyer në një tjetër lëndë të parë” (lexoni librin “Vend për një kukull të vetme” dhe do të sqaroheni më mirë). Janë me shpirt apo pa shpirt këto kukulla? As njëra, as tjetra; edhe njëra, edhe tjetra. Gjithsesi, janë/jemi gjallesa/objekte të tranzicionit, sepse, siç shpjegon vajza që i bën kukullat bashkë me të atin, “nuk kemi të drejtë morale të bëjmë kukulla me fytyra tepër të mençura, nganjëherë madje ironike. Që të çlodhet e zbavitet, shoqëria e sotme ka nevojë vetëm për kukulla me pamje idiote. Të cilat u japin mundësi blerësve të ndjehen më pak fatkeqë, më pak të gjymtë, më të zgjuar”. Por pse flasim për letërsi tani, në një moment qytetar kaq përvëlues, në një fushatë zgjedhore me pikësynime kaq të madha? Thjesht sepse nesër a pasnesër do të mbahen mend emri i Kyçykut dhe i disa të tjerëve, jo emrat e llafazanëve dhe të gjithëpranishmëve tejet të fuqishëm të ditës. Nga tekstet e Ardian Kyçykut, ata që do të vijnë pas nesh do të mësojnë më shumë gjëra dhe më të vërteta, se sa nga fjalimet, artikujt dhe programet elektorale kalimtare. Mos vallë do të vrasin mendjen pasardhësit tanë, fjala vjen, për atmosferën zgjedhore, të tranzicionit, për ekonominë e tregut në lindje e sipër? Ja: “Në trungun e një peme rrinë njëra mbi tjetrën afishe të panumurta të harruara e të freskëta kandidatësh për deputetë, reklama koncertesh, shfaqjesh cirku, njoftime martesore, ftesa për të bërë nga një “teke” seks, numura telefonash, njoftime zyrtare të bashkisë, ftesa për terapi qetësimi masiv, fotografi këlyshësh të humbur, shifra, simbole, reklama të një mjeshtri stufash e të një tjetri bravandreqës. Afishet janë zbërdhylur nga shira pleq dhe nga erërat. Portreti i një kandidati është këputur për mesi dhe, në vend të këmbëve, bien në sy kofshët e një valltareje që zhdërvjellet rreth një ushte”.

Një kronikë politike e mbështetur mbi një shkrimtar i cili as që dëshiron të dëgjojë për politikë, kur bëhet fjalë për Ardian Kyçykun, nuk është as oksimoron, as diversion, as moskokëçarje ndaj autorit. Sepse Politika, në fund të fundit, është dhe duhet të jetë, Jeta. Grekët e lashtë shihnin tek politika shkencën, e cila përpiqej të përfytyronte një regjim ideal. Dorë më dorë me jetën. Tash për tash, regjimi i përkryer i ëndërruar me sa duket ndodhet në ndalesën e fundme të autobuzit, në “mjedisin” e quajtur ”Paqja mes popujve”.

* Në origjinalin rumanisht, teksit i A.-Ch. Kyçykut ka edhe kuptimin Shtegu mes të gjallëve.

Marrë nga www.amosnews.ro, 2 nëntor 2009.

Loc pentru o singură păpuşă / Vend për një kukull të vetme

Julia-Maria Kyçyku, Aceste vremuri / Këto kohëra (2008)

Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind traduse într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.
Din Synopsis

O tablă neagră de şcoală, pe care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.

***


Treisprezece
secunde
de
întuneric.

O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă

***


Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.


Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.


Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?


Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.


Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.


O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.


Vocea femeii:
- Nu e nicio problemă. Avem aici o cameră întru totul specială. E concepută şi construită exact pentru aşa ceva. Intraţi în ea, nimeni nu vă deranjează, puteţi să vă încuiaţi pe dinăuntru, pe urmă meditaţi.


Pereţii camerei sunt curaţi, proaspăt zugrăviţi în alb.


Vocea bărbatului:
- Cum „să meditez”?!

***

Fereastra camerei, înaltă, cu tocuri din lemn natur. Deasupra ferestrei este o icoană străveche, înfăţişând un bărbat de vârstă mijlocie cu o suliţă în mână, sub care s-a cioplit, pe o tăbliţă de lemn, întrebarea „Quo vidis”. Icoana este prea des privită şi misterioasă, ca să poţi ghici identitatea sfântului. Afară se vede un parc micuţ, aproape pustiu, doar cinci bătrâni, aşezaţi pe bănci în poziţia unor portari, citesc ziarele.
Vocea femeii:
- Pur şi simplu. Aşa cum faceţi după ce vă întoarceţi de la serviciu.


Vocea bărbatului:
- Când mă întorc de la serviciu, fac orice doar ca să uit. Iar aici e vorba să-mi aduc aminte mai bine.


Uşa camerei privite dinăuntru. Un hol mare, cu pereţii ocru, plin de tablouri mici şi mari, aranjate frumos, şi trei vase cu flori exotice.
Se vede ochiul de sticlă în palma femeii.


Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?


Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusea sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…


Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?


Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?


Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.


Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.


Vocea femeii:
- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.


Ochiul de sticlă trece în palma unui bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.


Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…


Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica.


***


Fereastra camerei de clarificare a amănuntelor sau de limpezire a memoriei. Zgomotul uşii ce se închide în urma bărbatului. Mâinile bărbatului scot lumânarea din sfeşnic şi pun în locul ei ochiul de sticlă. Dincolo de sfeşnicul cu ochi, se deschide fereastra. Se apropie. Pe marginea parcului, este o staţie de autobuz. Nimeni nu aşteaptă în staţie. Pe trunchiul unui copac, stau una peste alta nenumărate afişe de candidaţi la alegeri uitate şi proaspete, reclame de concerte, de spectacole de circ, anunţuri matrimoniale, invitaţii la partide de sex ocazional, numere de telefon, anunţuri oficiale ale primăriei, invitaţii la terapii de calmare în masă, poze de căţei pierduţi, cifre, simboluri, reclama unui sobar şi a unui meşter de chei yale. Afişele s-au schimonosit de ploi bătrâneşti şi de vânturi. Portretul unui candidat este rupt la mijloc şi, în loc de picioare, se văd coapsele unei dansatoare la bară.
Numele staţiei este „Cărarea între vii”.

(...)

A.-Ch. Kuciuk: Loc pentru o singură păpuşă

(poveste de filmat / film de povestit)

Synopsis

Un fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit, împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite. Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi. Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.

Întreprinderea ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor, oameni care încă sunt în viaţă, deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni care, după părerea celor ce le vor păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l.

Unii nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.