Showing posts with label Rumanisht. Show all posts
Showing posts with label Rumanisht. Show all posts
Ex - roman de dragoste & conspiraţie / Ish - roman me dashuri & konspiracion
Vreau să mor – moartea nu vine
Să trăiesc – şi n-am cu cine
Ce mă va-ngropa pe mine?
După un anonim frământat
Capitolul I
Chiar şi în ultima primăvară a mileniului trecut, scrâşnind din dinţii rămaşi valabili sau din proteze, lumea repeta mânioasă că groparul Ciolan era atât de aiurit şi nesemnificativ încât nu doar că nu avea nici un motiv să se îmbogăţească, să ajungă celebru şi căutat de suferinzi, ci şi că-i va conduce pe toţi, inclusiv pe pruncii de acum, sub pământ. Cică doamnei Moarte îi plăcea să se joace de-a veşnicia cu asemenea indivizi. Aceasta era concluzia la care s-a ajuns după ce unii s-au speriat ca nu cumva, invocându-i moartea sau imobilizarea în pat, în loc să trezească furia Morţii, treziseră mila sau chiar dragostea Longevităţii faţă de el.
Dar cu o săptămână înainte de venirea Eclipsei, Ciolan a fost ales în unanimitate gropar de onoare. Nu numai al cimitirului nostru, ci Gropar de Onoare al tuturor celor văzute şi / sau duse în lumea vecină. Trecuseră peste patru decenii de îngropări izbutite, înfăptuite cu dragoste, cum afirmau admirativ colegii lui de breaslă, şi aproape o jumătate de veac de scrâşnire din dinţi şi proteze a vecinilor. Din când în când, mai apăruse câte un deştept pragmatic sau ins ce nu vroia să-şi dea orgoliul pe nişte dinţi prea uzaţi, şi chemase la calmare, propunând să se renunţe la acea scrâşnire nesănătoasă din cel puţin trei motive şi anume: ca să economisim dinţii, fie ei şi falşi, deşi carnea de mâncat şi de muşcat se împuţina săptămânal; ca să nu stricăm şi mai rău echilibrul sonor al nopţilor în mahala; şi, în final, ca să nu-i prelungim viaţa groparului, creându-i, prin invidie exprimată, suspiciunii soartei. Unii au propus chiar o soluţie ingenioasă, un soi de mutare a mâniei de la oameni la maidanezi sau alte animale necuvântătoare (dar producătoare de sunete), cu scopul ca acestea să latre cam tot ceea ce nu puteam exprima noi, dar necuvântătoarele nu prea s-au arătat dispuse să se implice. Ele îşi aveau propriile nemulţumiri şi necazuri, pe care nimeni nu se gândea să le traducă în limbaj omenesc.
Asediu - roman scris cu foarte puţine ghilimele / Shtetrrethim - roman i shkruar me shumë pak thonjëza
Îi pregăteau cuibul cu o viteză ameţitoare. Poate era viteza cu care putea fi distrusă sau plămădită o viaţă de om. Nu se ştie viaţa cui anume. Helio avea impresia că îi pregătiseră cuibul chiar înainte ca ei să se fi născut, din astral, pe urmă, în loc să-l ocupe, i-l ofereau cu destulă amabilitate şi cu o insistenţă discretă, de mântuitori. Dar poate erau chiar mântuitori. Cine putea băga mâna în foc că nu?!
Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase "Cuibul" deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite, nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.
Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.
Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.
Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.
Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină, murise.
Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.
Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special amenajată - pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei - îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.
Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.
Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau pur şi simplu sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.
Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mieroasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.
Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.
Ştirea suna în felul următor:
"Astăzi, în jurul orelor 19.00, în parcul localităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!
Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost papagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti, a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare".
(...)
Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase "Cuibul" deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite, nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.
Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.
Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.
Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.
Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină, murise.
Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.
Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special amenajată - pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei - îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.
Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.
Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau pur şi simplu sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.
Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mieroasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.
Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.
Ştirea suna în felul următor:
"Astăzi, în jurul orelor 19.00, în parcul localităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!
Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost papagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti, a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare".
(...)
Un trib glorios şi muribund - eposul unei uitări / Një fis i lavdishëm E që jep shpirt - epopeja e një harrese
“Dormi cu mine, somnule?
Eu dorm singur, domnule
Eu mor singur, somnule
Moarte bună, domnule
Noapte bună, somnule…”
Ion Caraion, Am pe nimeni
Sufletului şi chinurilor
lui Aleksandër KYÇYKU,
străbunicul meu,
decedat la Worchester MA, USA,
29 Mai 1958.
Eu dorm singur, domnule
Eu mor singur, somnule
Moarte bună, domnule
Noapte bună, somnule…”
Ion Caraion, Am pe nimeni
Sufletului şi chinurilor
lui Aleksandër KYÇYKU,
străbunicul meu,
decedat la Worchester MA, USA,
29 Mai 1958.
PARTEA SOMNULUI CE VA SĂ VINĂ
Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.
Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.
Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară definitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să supună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…
Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.
Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.
Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.
Dulcea taină a nebuniei / E fshehta e ëmbël e marrëzisë
Spaima oglinzilor
În ziua în care m-am născut, sunt sigur că un melc neînsemnat a început înconjurul ţării sau al timpului. Căci în fiecare zi de naştere câte un melc – sau poate acelaşi melc al mai multor muritori – porneşte la drum sau îşi încheie un drum, ceea ce e cam acelaşi lucru.M-am născut în aceeaşi zi cu cel mai cutremurător proverb revelat de la invenţia roţii încoace, spunea el după un sfert de coniac. Bea mereu la metru, adică înşira paharele unul după altul şi le golea considerând că astfel înainta cu un metru înspre taina celor văzute, dar nu ştia exact câţi metri de coniac îi mai rămăseseră până la taina tainelor, zona unde cele văzute se dezbrăcau, devenind nevăzute.
Aceasta era şi marea taină a beţiei sale şi nu dorinţa atroce sau neputinţa incontrolabilă de a-şi recupera viaţa risipită prin închisori, viaţă pe care, de altfel, o numea “reculegere întru singurătatea genei balcanice”.
Aceasta era şi marea taină a beţiei sale şi nu dorinţa atroce sau neputinţa incontrolabilă de a-şi recupera viaţa risipită prin închisori, viaţă pe care, de altfel, o numea “reculegere întru singurătatea genei balcanice”.
Anul în care s-a inventat lebăda / Viti kur u shpik mjellma
Capitolul IUltima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane - şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun - au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.
Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care cutremură dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.
Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.
În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.
"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.
"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"
Şi plecase.
Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.
După ce zgomotul puştii a fost îngropat în uitare împreună cu beţivul cu trei ochi, peste oraş s-a aşternut una dintre cele mai derutante păci proorocite: era o linişte luminoasă, uleioasă chiar, cuceritoare în tăcerea şi în lipsa necazurilor mari şi ţi-era frică să rămâi undeva singur, pentru că toate lucrurile, începând cu pietricelele şi sfârşind cu cuţitele, deveniseră pe neaşteptate atât de iubitoare şi de comunicative - aproape cuvântătoare - încât puteau să te absoarbă, să te topească în ele, sau tu însuţi să te trezeşti înlănţuit drăgăstos de tot ceea ce, mai înainte, pe vremea când fuseseşi om, ţi se părea lipsit de suflet. Pacea respectivă, în decursul anilor, aţipind peste încercările eşuate ale calendarului de a-şi păstra domnia asupra secundelor, minutelor, orelor şi anilor, ca un elixir atotfăcător, n-a reuşit altceva decât să egaleze vârsta mintală a orăşenilor - de unde şi acea lungă perioadă, parcă extraistorică şi de negăsit printre volumele ciuruite de şoareci ale istoriei - de dispariţie a neînţelegerilor dintre generaţii.
Dar, odată cu egalizarea vârstelor, dispăru şi noţiunea compătimirii şi a iubirii aproapelui, căci strănepoţii mureau în acelaşi timp sau mai devreme decât străbunicii lor; dispariţia milei a produs o altă dispariţie: a valorii sângelui.
Au dispărut legăturile de rudenie, de familie, de neam şi, la un moment dat - a fost chiar primul moment care a reuşit să introducă acea pace stranie pe străvechiul făgaş cu trecut, prezent şi viitor al timpului - nimeni nu putea să spună cu siguranţă dacă din oraş plecaseră duşmanii sau orăşenii: eveniment întru totul posibil, cum s-a şi dovedit cu vreo două decenii mai târziu, când au fost traduse sfintele scripturi chinezeşti.
Au urmat două războaie de-a mondialul care au trecut peste, în şi prin oraş ca două fluvii turbate, amestecate cu soldaţi străini care, pe lângă faptul că se omorau între ei distrugând clădirile şi uşurând casele de toate lucrurile de prisos - inclusiv icoanele, galbenii, fetiţele şi pâinea - mai trebuiau să fie şi îngropaţi cât mai creştineşte.
Pacea originală a oraşului i-a îngropat după cum o şi meritau. Astfel, pe la mijlocul secolului XX, eram bine încercuiţi de mai multe cimitire: “al italianului”, “al grecului”, “al austriacului”, “al turcului”, “al proaspătului italian”, “al neamţului”, “al necunoscutului” ş. a. m. d.
Răspândite printre casele oraşului, deja ocolite de o arhitectură bine trasată, aceste cimitire s-au scufundat din ce în ce mai adânc în pace şi în pământ, iar orăşenii au fost obligaţi să le adune în propriul cimitir, morţii devenind nu numai nişte bieţi străini căzuţi pentru nebunia nemărginită a lumii, ci şi nişte fii risipitori fără voie.
Cu siguranţă, astfel erau îngropaţi şi fiii mâncaţi de pribegie ai orăşenilor.
Timp de două războaie mondiale, adăugând aici şi pauza multilingvă şi frământată dintre ele, în oraş a fost ucis doar un singur om; ceilalţi au fost însuşiţi de moartea bună. Cel care a fost ucis a fost de fapt ars de viu împreună cu vila sa - copiată din cataloagele de mâna a treia venite din Europa - căci italienii i-au cerut, oficial şi cu toate actele în regulă, un împrumut pentru construirea termocentralei, iar el, cămătarul cel mai bogat din ultimul secol, făcând pe patriotul, a refuzat categoric. După ce l-au încercat cu ouăle fierte la subţiori, cu biciul îngrozitor confecţionat din piele de şarpe - golit de şarpe şi umplut cu pietricele - fasciştii au rămas stupefiaţi de această “solitudine imensă” care hrănea ocult un uluitor simţ al rezistenţei şi al supravieţuirii şi i-au dat foc, declarând că într-adevăr sufletul acestei speţe singulare fusese banul, căci doar sufletul poate înfrunta, în tăcere sau urlete neauzite, un şir de torturi sălbatice care ar face om nu numai din maimuţă, ci şi din papagal.
După preschimbarea cămătarului în scrum de cămătar - era neînchipuit de strâns şi puţin - neavând un alt mort mai mult sau mai puţin tulburător, orăşenii au înviat din acel scrum un suflet martirizat. Apariţia acestui martir a coincis cu o altă năvălire mută a mocirlei liniştii, prin ale cărei valuri abia perceptibile - dar la fel de carnivore ca şi valurile vremii - orăşenii se înmulţeau, înmulţeau animalele, mâncau animalele şi plantele cu care se hrăneau animalele, redau pământului ultima formă a animalelor, a plantelor şi a combinaţiilor rumegate, meditând asupra vieţii, asupra morţii, asupra nebuniei etc. Era un fel de potop ameţitor şi înduioşat care nu alarma pe nimeni fiindcă nimeni nu-l descoperise. Parcă goniţi din istorie, orăşenii, după ce gustaseră toate ciudăţeniile dânsei, nu mai vroiau s-o populeze. Astfel, oraşul deveni un spaţiu în care se topea o nevoie aproape sfântă a stătutului, un sentiment de profundă inutilitate, o patimă lentă care începea cu setea după dezmăţ şi se sfârşea cu o armată de paralitici, un limbaj coroziv, propriu oamenilor care văd în moarte cea mai mare reuşită a unei vieţi duse în certuri şi invidii meschine - spaţiu în care fiece locuitor se considera unic şi pedepsit să poarte crucea - sau lingura - în centrul unei neînţelegeri absurde.
Prezentul, trecutul şi viitorul deveniseră din nou una şi aceeaşi prostie, iar mulţi peregrini, turişti şi călători, drogaţi de pacea stranie şi de frumuseţea într-adevăr copleşitoare a oraşului, în timp ce înotau, deşi temporar, împreună cu băştinaşii, plecau ferm convinşi - în pragul paranoiei - că petrecuseră câtva timp pe o bucăţică uitată pe pământ a raiului.
Oraşul avea un farmec aparte, era ca un fel de copilărie a lumii. Călătorii experimentaţi, mistuiţi de acest viciu străvechi şi care, poate, nu este decât o altă dimensiune a fricii de moarte şi o nevoie acută de dor autentic, declarau competenţi că nici o calamitate, nici un picior duşmănos n-avea să mai treacă peste oraş, căci copilăria aceasta fantomatică şi mereu la dispoziţia oricui poate învia omenescul şi din pietre, darmite din războinici sau din justiţia naturii. Chiar Apocalipsa îşi îndeplinise aci misiunea-i înaltă, urmând să pregătească în tot restul lumii amărâţi cu duhul, demni să se stabilească în acest oraş.
S-a nimerit să petrec o noapte fierbinte cu iubita mea Neta (ca pe covor zburător sau ca pe o insuliţă paradisiacă), tocmai într-una din nenumăratele bucăţele ale acelui timp integral; o noapte care, în mod surprinzător, deşi integralitatea timpului spulberase orice noţiune a numerelor, se repeta fără a-şi pierde senzualitatea şi senzaţia - uneori mai prezentă ca mine - a netrăitului.
Ca de obicei, eliberat de spaimele bărbăteşti ale celui care face dragoste fără ştirea lumii, în acea dulce meschinărie a orgoliosului care a posedat fără a fi prins, am lăsat-o pe Neta dormind, i-am scris un bileţel şi am plecat spre lac. Era o lumină asexuală, chinuitoare şi atât de cunoscută: lumina care te obligă să trăieşti totul în acelaşi timp cu teama de a nu pierde, cu fanteziile destrăbălate şi trăsnite ale dorului, cu stingerea amară a dorului, cu nepăsarea şi cu elanul adolescentin al luării de la capăt.
Nici nu mi-am dat seama cum am intrat în apă şi am început să înot; nu puteai înţelege dacă te afli în nodul lichid care leagă tot ce-i ceresc de tot ce-i terestru; cu aceste gânduri înotam, până când mi-am dat seama că prea multă dragoste în pat aduce prea multă poezie, iar prea multă poezie uneori dă timpului nişte lovituri incontrolabile, producându-i sfâşieri îngrozitoare, la fel de surprinzătoare ca şi ţeava mitralierei care s-a oprit exact în centrul frunţii mele, exact unde săpase un ochi prima puşcă văzută prin oraş, în fruntea descreţită a beţivului apolitic.
Doar o oră mai târziu, aşteptând ghemuit şobolăneşte în colţul unei celule fără ferestre, am început să observ că fusesem prins de sticleţii care păzeau graniţa şi că aveam toate atuurile ca să întârzii vreo zece ani la prânz.
Făcusem prea multă dragoste ca să mai pot afla că noaptea trecută un cetăţean uns cu ulei de maşină - ca să reziste frigului - trecuse graniţa, mânjindu-i cu ruşine pe toţi grănicerii şi paznicii lacului. Când eu îmi semnam bileţelul pentru Neta, cei ruşinaţi şi aspru criticaţi “de sus” ieşiseră la vânat. Or, cel care este prins plăteşte pentru toţi fugarii acestei lumi.
(...)
Ateismul i-a golit de bun simţ pe balcanici
Ardian-Christian Kuciuk, Iolanda Malamen
ZIUA, 3 noiembrie 2008, pag. 17 - Dialoguri
Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, Dumnezeu ţi-a dat o a doua
patrie literară: România. Duci, cum s-ar spune, ,,dulcea povară,, a două limbi
în care scrii lucruri diferite. Mi se pare fascinant.
Ardian-Christian Kuciuk: Trebuie să spun că aceste două patrii, cu timpul, au devenit mai mult textuale, decât literare. Pentru mine, fascinant rămâne darul de a putea menţine un echilibru real între dulceaţa poverii şi povara dulceţei.
- Te-ai reinventat într-o nouă cultură. A fost totuşi o traumă?
- Mai mult decât o reinventare, a fost ca un soi de urcare a unui munte mergând cu spatele. Înainte de a scrie direct în româneşte „Anul în care s-a inventat lebăda”, de pildă, în anul de mare graţie 1996, nu credeam că voi mai scrie într-o altă limbă, decât albaneza. Poate a fost o traumă pentru ceilalţi, deşi comportamentul meu n-a avut nicio pată de anormalitate. A fost ridicarea firească a unei opere literare la acel nivel unde poţi face literatură globală cu cât mai locale devin limbile în care scrii.
O nouă apariţie / Një tjetër botim
ASEDIU
Roman scris cu foarte puţine ghilimele
Editura Ideea Europeană
Editura Ideea Europeană
Colecţia Fiction
Bucureşti, septembrie 2008
"Soarta temporară a unui copil născut în Balcani sau o istorie mistică a manipulării ce a devenit aproape genetică. Timp de câteva zile sau ani, micul Helio se trezeşte sechestrat într-un mod atipic. I se spune că astfel va fi nu doar ocrotit, ci şi mântuit. În faţa auzului său trece o întreagă lume răsăriteană textualizată care conţine părerile şi imaginile câtorva generaţii de oameni. Se vorbeşte patetic, parodic şi uneori paranoic despre majoritatea încercărilor prin care a trecut şi trece spaţiul nostru: războaiele mondiale, Holocaustul, comunismul, democraţia, tranziţia, lumea romanului depăşind graniţele geografice şi istorice şi convertindu-se la metafora unei postmodernităţi sterilizate de crunta demonetizare a cuvântului". (Prezentarea editorului)
SHTETRRETHIM
Roman i shkruar me shumë pak thonjëza
Botoi Ideea Europeană
Kolana Fiction
Bukuresht, shtator 2008
"Fati i pëkohshëm i një fëmije të lindur në Ballkan, ose një histori mistike e manipulimit që gati është shndërruar në gjenetik. Për disa ditë a vite, vogëlushi Helio zgjohet i ngujuar në një mënyrë jo të rëndomtë. I thuhet se kësisoj jo vetëm do të jetë i mbrojtur, por edhe do të shpëtohet. Para dëgjimit të tij kalon një botë e tërë lindore, e tekstualizuar, që përmban mendimet dhe pamjet e disa breznive. Flitet me patetizëm, me parodi e jo rrallë me paranojë për shumicën e sprovave nëpër të cilat ka kaluar e kalon hapësira jonë: luftrat botërore, Holokausti, komunizmi, demokracia, tranzicioni, teksa bota e romanit i kapërcn kufijtë gjeografikë e historikë, duke u kthyer në metaforën e një pasmodernizmi të shterpëzuar nga çvlerësimi i dhunshëm i fjalës". (Paraqitja e botuesit)
A.-Ch. Kuciuk: Loc pentru o singură păpuşă
(poveste de filmat / film de povestit)
Synopsis
Un fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit, împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite. Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi. Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.
Întreprinderea ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor, oameni care încă sunt în viaţă, deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni care, după părerea celor ce le vor păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l.
Unii nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.