Ardian-Christian Kuciuk, Iolanda Malamen
ZIUA, 3 noiembrie 2008, pag. 17 - Dialoguri
Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, Dumnezeu ţi-a dat o a doua
patrie literară: România. Duci, cum s-ar spune, ,,dulcea povară,, a două limbi
în care scrii lucruri diferite. Mi se pare fascinant.
Ardian-Christian Kuciuk: Trebuie să spun că aceste două patrii, cu timpul, au devenit mai mult textuale, decât literare. Pentru mine, fascinant rămâne darul de a putea menţine un echilibru real între dulceaţa poverii şi povara dulceţei.
- Te-ai reinventat într-o nouă cultură. A fost totuşi o traumă?
- Mai mult decât o reinventare, a fost ca un soi de urcare a unui munte mergând cu spatele. Înainte de a scrie direct în româneşte „Anul în care s-a inventat lebăda”, de pildă, în anul de mare graţie 1996, nu credeam că voi mai scrie într-o altă limbă, decât albaneza. Poate a fost o traumă pentru ceilalţi, deşi comportamentul meu n-a avut nicio pată de anormalitate. A fost ridicarea firească a unei opere literare la acel nivel unde poţi face literatură globală cu cât mai locale devin limbile în care scrii.
- Câţi scriitori albanezi ar putea în opinia ta, manageriaţi inteligent, să aibă succes în toată lumea?
- E imposibil şi cumva nefiresc să încerci o prognozare, mai ales în literatura albaneză care conţine energii imense, nebănuite, mereu neglijate, atacate şi profanate de invidiocraţia literară care încearcă să prezinte demenţa drept coerenţă. Cei care au riscat să proorocească, doar au tulburat apele şi au sprijinit prin naivitate strategia idolatrilor. Cert este că cei aleşi să mute literatura albaneză de la un ateism învăluit în straiele aşa numitului progres ecumenic la matca ei primordială ştiu ce au de făcut şi o vor face negreşit. În esenţă, problema cuceririlor internaţionale mi se pare una mistică, venită ca o încercare pentru sufletul fiecăruia, şi-mi aduce aminte de acea zguduitoare întâmplare petrecută în viaţa marelui monah Paisie Aghioritul. I-au adus un copilaş orb din naştere; sfântul a pus mâinile pe capul lui şi, înainte de a se ruga cu lacrimi, l-a întrebat: Spune-mi, dragul meu, ce doreşti să facă Dumnezeu pentru tine? Ce crezi că a răspuns? Doresc să devin un copil bun! Şi în acea clipă i-a venit lumina ochilor…
- Dacă nu s-ar fi prăbuşit comunismul, ce şanse ai fi avut ca scriitor în Albania?
- Înainte de a veni la Bucureşti, ţara în care eu crezusem că mă aflu mi-a dezvăluit violent că hrănise şi crescuse o cu totul altă ţară în burtă, ca să zic aşa, una cruntă şi care se mişca după nişte legi şi aspiraţii întru totul adverse literaturii. Astfel am aflat că nu prea mai aveam o ţară de tip mamă decât în cărţile pe care le scrisesem până atunci, toate de sertar. Mă antrenasem să trăiesc ca un exilat în propriul cotidian şi ca un demiurg în propria literatură. Sentimentul pe care-l ai în astfel de perioade este indescriptibil. Eşti din ce în ce mai împlinit ca scriitor şi din ce în ce mai mort ca cetăţean. E imposibil să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine la ţărmul aflat între o ţară literară, intangibilă, dar nepublicată, şi una zilnică, devastată de tranziţie. Probabil aş fi continuat să scriu în totală tăcere şi singurătate, pentru a publica doar după colapsul biologic al clanurilor literare ce confund puterea artistică cu cea politico-economică. Visam să predau literatura în oraşul meu natal şi poate aş fi supravieţuit – asumându-mi aici tot patetismul – precum privighetoarea uneia dintre poveştile pe care i le spuneam fetei mele când era mai mică. O privighetoare obligată să lucreze cu ora pe post de cuc, cioplit în lemn, în ceasornicul unui muzeu sau al unei vieţi kitsch. Pentru ceva vreme, şi în România a trebuit să fac la fel.
- După ‘90, întoarcerea la regalitate ar fi fost o miză riscantă sau, dimpotrivă: una benefică?
- Ateismul impus sau îmbrăţişat a umplut cu trufie şi a golit de bun simţ genetic mase imense de balcanici. Întoarcerea la regalitate ar fi însemnat învierea valorilor ancestrale, ceea ce este cu putinţă numai pentru Dumnezeu, pe când muritorii s-au obişnuit să se supună oricui, să se roage şi să se distrugă între ei, să spere disperaţi doar la puterea politicii, fără a realiza că regalitatea este un ritual şi o prezenţă cvasi-religioase, o învăţătură pentru a deveni capabil să-ţi armonizezi sufletul cu ierarhia divină.
- Ai o mare iubire pentru literatura română. Ce te-a atras în mod deosebit la ea?
- Dragostea pentru cultura română mi-a fost transmisă de către tata care studiase la Bucureşti în anii '60, precum şi de faptul că România fusese unul dintre punctele cardinale de exil pentru conorăşenii mei, în afara Americii şi Greciei. Marii scriitori albanezi Lasgush Poradeci şi Mitrush Kuteli, de asemenea, trăiseră, îşi scriseseră capodoperele şi debutaseră în România anilor '30. Aş adăuga şi că începusem să citesc din Eminescu în anul întâi de facultate, când am ales ca tata să mă înveţe româna. Biblioteca Facultăţii de Filologie era destul de bogată şi eu găsisem un scut real împotriva spălării de creier: citeam în româneşte, mai ales în orele de marxism-leninism, realism socialist, sau istorie a Partidului Muncii din Albania. Era o română fermecătoare, pe jumătate reală, pe jumătate altoită cu albaneză, cu frânturi de iliro-tracă şi multă empatie. Poate am să scriu cândva despre acea experienţă, care şi-a căpătat o altă dimensiune de mister după ce citirea unor mari scriitori români nu mi-a produs mai târziu nicio dezamăgire.
- Ţi se face dor din când în când de poveştile din copilărie?
- Mi-am încheiat socotelile cu dorul clasic, cum s-ar zice. Nu-mi lipsesc lucruri esenţiale, pentru că am fost constrâns să le înviu în cărţi, şi să le şlefuiesc, dar nu într-atât încât să-mi pierd legătura cu realitatea superioară. Poveştile copilăriei mi-au mai dăruit un miracol când mă luptam, ca orice părinte, cu insomniile copilului. A trebuit să preiau toate poveştile frumoase şi înţelepte din memoria vie a bunicilor, să le filtrez prin memoria mea, să le repovestesc într-o română presărată cu idiome în albaneză, asemănătoare celei din perioada facultăţii, iar mai târziu, când copilul îmi cerea din nou o poveste deja îmbogăţită peste măsură de mine, mă chinuiam să revin la starea iniţială a poveştii şi îi „furam” amănunte memoriei propriului copil pentru a o recupera.
- Uite, m-au obosit întrebările. Nu vrei să mă întrebi şi tu ceva?
- Da: ce chip are pentru tine literatura după dialogurile realizate cu atâţia scriitori?
- E plin de grimase, aşadar cu at-t mai real... Ardian Kuciuk, tare aş vrea să reeditezi capodopera ta ,,Un trib glorios şi muribund,, la o editură de prestigiu. Este momentul ca această excepţională epopee să vadă din nou lumina tiparului într-un tiraj şi o distribuţie pe măsură...
- În august 1998, după ce a citit prima apariţie a „Tribului…”, un critic român celebru mi-a spus că, în cinstea unei asemenea cărţi, cultura română ar fi trebuit să tragă cu tunurile. Cea oficială a şi tras, dar tunurile ei aveau tăcere în loc de pulbere. Desigur, bucuria mea că mi-a fost dat să scriu „Tribul…” întrece plenar orice laudă, premiere şi bună-primire a criticii. Atunci am înţeles şi rostul acestei relaţii stranii între o anumită valoare literară şi oficialităţi. E ceva de genul: mie mi s-a dăruit diamantul, ei insistă să nu mă cinstească cu o mânuţă de cărbuni. E mai bine să fii viu şi socotit mort, decât invers.
De la un moment anume al acestui post vitam, soarta
epopeii m-a lăsat în urmă sau în umbră, dar nici eu n-am vrut să fie altfel. E
suficient ca cititorul avizat să urmărească în carte relaţia mereu
imprevizibilă a entităţii balcanice cu orientul şi occidentul, jocurile
deşertului ca spaţiu geografic şi metaforic, uneltele ce produc şi
distorsionează mituri, realităţile - „carne vie” de unde se încarnează marea
literatură; parabola soldaţilor orbiţi, sau acel studiu invizibil al
mecanismelor ce creează şi desfiinţează imperii (exemplificate cu cel otoman) –
şi eu consider că mi-am încheiat misiunea… Dacă ar exista şi găuri albe, cu
aceeaşi putere de absorbţie, dar cu proliferare în loc de mortificare, cartea
aceasta este o asemenea gaură, cel puţin pentru mine, căci poate naşte şi alte
cărţi, cum este „geamănul” ei albanez, „Ochi”, scris în 2003, şi care a avut
până acum tot trei ediţii… În clipe de profundă smerenie, mi se întâmplă să
cred că, fie şi aceste două cărţi, ar fi cam multe pentru viaţa unui singur
scriitor. De aceea, a trebuit să mă înstrăinez cu mare grijă de ele, ca
amândouă „părţile” să putem avea suficientă viaţă şi inedit, dar şi pentru că
străduinţele de autodepăşire continuă mi se par profanatorii.
- Mă înclin în faţa talentului tău, a verticalităţii tale, a puterii de-a fi tu însuţi într-o lume pervertită şi destul de ingrată în care mimarea valorii se practică precum un sport…
- Nu uit în nicio clipă că literatura nu este avatarul lui Dumnezeu, ci doar o unealtă de mântuire individuală şi de ducere treptată a comunităţii spre trezire şi/sau trezvie. Altfel, e ca şi cum ai crede că gimnastica este sufletul celui ce o face. Fără falsă modestie, dar în deplină (re)cunoaştere a propriei nimicnicii, îţi mărturisesc, dragă Iolanda, că este vorba de har şi nicidecum de nişte virtuţii personale. Şi când vrem să vorbim despre har, cel mai bine este să tăcem din gură. Poate de aceea vocea există şi în varianta ei lichidă, zisă cerneală de scris.
No comments:
Post a Comment