"Cântecele mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un zid"
Versuri din lirica populară albaneză
Căderile şi decăderile sufletului omenesc - în timp, în societate, în prozaismul cotidian - nu parcurg poate, ezoteric vorbind, o altă traiectorie, şi nu se supus, cred, unei tensiuni mai mici sau mai mari întru întâlnirea Morţii.
Viaţa şi gândirea vulturilor, indiferent de naţionalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un amănunt mai puţin cunoscut, deşi esenţial, şi anume modul în care vulturii mor. Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent şi chinuitor, cu paşi mărunţi, înceţi, dar siguri, odată cu înconvoierea pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar vulturii nu ţin peste măsură la moarte. Ar prefera o viaţă infernală - dar viaţă! - unei morţi ce rezultă a fi prea domolă, naturală şi logică pentru orgoliul lor imprevizibil de poetic.
Şi cum nu sunt păsări prădate, ci de pradă, nu acceptă regulile Morţii, ci se luptă cu ea.
Şi se luptă în stilul lor, cavaleresc, de neuitat. Îşi freacă pliscul de pietre, de stânci, de ziduri, ca acesta să nu le oprească respiraţia. Probabil, există şi vulturi eternizaţi - vulturi care şi-au frecat pliscul până la dispariţie, sau pur şi simplu şi l-au spart din rădăcină.
Poezia creată în limba albaneză seamănă izbitor de mult cu această mişcare lăuntrică, de supravieţuire şi de auto-înveşnicire, a vulturilor. În spatele fiecărei poezii, al fiecărui poem, al fiecărei opere poetice, vom descoperi negreşit ameninţarea gravă, pragmatică, reală, a Morţii Totale. A dispariţiei multiple. Sunt ameninţate limba mater-nă, identitatea, originalitatea, orgoliul, datinile, trecutul, prezentul şi viitorul.
Ce vultur ar fi acceptat căderea în uitare?!
Este de aşteptat ca una dintre cele douăsprezece limbi (rămase) de bază, ale planetei noastre, să producă o poezie din start nemuritoare, unică, imposibil de tradus în condiţiile spirituale şi lingvistice ale epocii moderne. Albaneza nu are astfel de pretenţii. Albaneza ştie unde, cum şi când să-şi apere veşnicia. În mod paradoxal, acest triunghi nu rara apăsător unde-cum-când nu este doar poezia scrisă.
În anii '30 ai secolului trecut, homerologul Milman Parry care-şi susţinuse doctoratul la Sorbona sub îndrumarea celebrului profesor Antoine Meillet, entuziast şi oarecum străin adevăratului suflet balcanic, a ajuns în Balcani şi în Alpii Albaniei ca să înregistreze ultimele frânturi ale anticului epos memorizat în greaca veche. Se spunea - şi s-a dovedit - că tăciunii fermecatori şi stranii rămaşi de pe urma focului homeric încă pâlpâiau prin turnurile muntenilor, mistuindu-se necontenit în toate limbile acestui tărâm. Parry a rămas uluit după mai multe întâlniri cu barzii analfabeţi ai zonei care erau în stare să cânte până la 33.000 de versuri fără a apela la hârtie sau la vreun alt instrument de reîmprospătare a memoriei. Unii dintre barzi, puteau să cânte şi în trei limbi laolaltă[2]. Pentru prima oară, Lumea Largă şi Liberă intra într-un contact neintermediat de nimeni, de nici un strat de prejudecăţi asu admiraţii de natură mitologică, cu misterul albanez. Cântecele sunt înregistrate în discuri de gramofon şi păstrează fragmente de nepreţuit ale Eposului Vitejilor. Acest epos există simultan şi la greci, la bosnieci, la sârbi, la muntenegreni etc, iar discuţiile privind vechimea variantelor acestor cântece nu face obiectul acestei scurte introduceri. Importantă în acest context nu este vechimea sau brevetarea versurilor, ci valoarea lor artistică şi estetică - fără precedent şi fără seamăn în limbajul poetic al Bătrânului Continent deja încovoiat de metafore.
În ciuda vechimii ei, limba albaneză este documentată abia în secolul al XII-lea. Timp de câteva secole, s-a crezut că prima dovadă scrisă a ei era Formula Botezului, alcătuită (de fapt: tradusă din latină) de către călugărul catolic Pal Engjëlli (Pavel Îngerul), prieten apropiat şi sfetnic al lui Skanderbeg, descoperită de Nicolae Iorga la Biblioteca Lurentiana în anul 1915. Acum un an, cercetătorul albanez Musa Ahmeti din Croaţia, a descoperit la Biblioteca Secretă a Vaticanului o întreagă carte - de 208 pagini - scrisă în limba albaneză de către un anume Theodhor Shkodrani în anul de graţie 1210. Poate fraza profetică a prinţesei Elena Ghika, alias Dora d'Istria, potrivit căreia istoria Albaniei va renaşte din arhivele Europei, este pe cale de a se îndeplini.
Dar nu vechimea unei limbi impune neapărat şi valoarea unei poezii. Există limbi străvechi şi faimoase care n-au îmbogăţit cu nimic tezaurul marii poezii.
Nu este însă, şi cazul albanezei.
Primii poeţi ai acestei limbi sunt călugări franciscani care au adaptat în albaneză imnuri religioase. Albanezii nu sunt un popor prea religios, genetic vorbind, dar limba lor a suportat onorabil aceste adaptări. De la imnurile care probabil exorcizau spaţiile istorice neprielnice trecerii Poeziei în scris la primele poezii întregi, scrise în limba albaneză, au trebuit să treacă aproape patru secole.
După moartea lui Skanderbeg, în jur de cinci sute de mii de arbëri - astfel erau denumiţi contemporanii de acelaşi sânge şi limbă ai lui Skanderbeg, iar Albania era numită Arbëria - au fost obligaţi să-şi ia calea exilului. S-au stabilit în Italia de Sud. De o inteligenţă ieşită din comun, purtând în ei un adevărat cod lăuntric al conştientizării soartei tragice şi al celor mai eficiente reacţii faţă de o asemenea soartă, lipsiţi de patrie fizică şi de alte dimensiuni care fac viaţa mai umană, mai tolerantă, aceşti arbăreşi au izbutit să-şi păstreze intacte până în ziua de astăzi obiceiurile, datinile, memoria şi, în primul rând, limba. Arbăreşa rămâne podul care separă şi uneşte albaneza literară cu ilira. Reticenţele faţă de legătura esenţială dintre acestea două sunt pe cale de dispariţie, deşi dovezile strict ştiinţifice nu sunt foarte numeroase. La un moment dat, poate, esenţa spiritului unui popor, îşi (re)descoperă apartenenţa la o anumită limbă, şi nu invers.
Poezia orală creată în limba albaneză este de o bogăţie zguduitoare. Din mai multe motive, inclusiv cunoaşterea parţială şi nu întotdeauna din interior, a dialectelor limbii albaneze - ghegh şi tosc - de către cei care pornesc să uimească lumea civilizată (o altă dovadă tristă că albanezii sunt încă percepuţi ca nişte fiinţe extrem de interiorizate şi inflexibile, dacă nu chiar încă necivilizate), această poezie orală este deseori tratată în mod diletant, încadrată în senzaţional, ocolindu-se valoarea ei istorică, spirituală, informaţională. Acelaşi lucru se poate observa şi în comentariile mereu prea complicate asupra Canonului lui Lek Dukagjini, străvechiul cod de legi întocmit de înţelepţii Albaniei Eterne, cod care reglementa viaţă albanezului încă de pe vremea când locul Dumnezeului unic era ţinut de legea Besei - Cuvântul Dat, Promisiunea Supremă.
Probabil conştienţi de schimbările nemiloase produse de Epoca Modernă, vitejii principali ai eposului albanez, fraţii Muj şi Halil, părăsesc scena istoriei. Imediat după ce află că în lumea asta a apărut o nouă armă, ciudată, un soi de ţeavă neagră care scoate cu viteza fulgerului biluţe mortale - unealtă monstruoasă, dincolo de orice morală şi bărbăţie - ei se hotărâsc să mediteze asupra viitorului într-o grotă. De unde nu mai ies în veci. Plecarea lor din această nouă lume punctează, pare-se, intrarea poeziei populare în agonie.
Adevăratele capodopere ale folclorului albanez - oarecum umbrite de ancestrala neputinţă de a le traduce integral - rămân baladele. Cele mai frumoase sunt cele legate de zidire şi de înviere temporară, respectiv: balada sacrificiu-lui suprem şi cea a învingerii Morţii cu ajutorul Cuvântul Dat. Soţia fratelui cel mic din "Rozafat", balada zidirii, acceptă să fie zidită la temeliile cetăţii, înţelegând importanţa dăinuirii construcţiei. Kostandin cel Micuţ (din "Kostandin şi Doruntina"[3], fratele mai mic al fetei măritate departe, peste nouă ţări, nouă mări şi nouă zări, doar ca să-şi ţină cuvântul dat (Besa), se ridică din mormânt.
Poezia albaneză modernă se naşte şi se dezvoltă mai întâi în exil, în sânul arbăreşilor. Ei îl aduc în viaţă pe enigmaticul Jeronim de Rada, autorul "Cântecelor lui Milosau" - poem ce va fascina cercurile literare occidentale şi-l va pune pe De Rada în fruntea Panteonului Albanez. Poate a fost un semn.
Celălalt uriaş al poeziei albaneze, simplu vameş în administraţia Imperiului Otoman, Naim Frashëri, va debuta în persană, pe urmă în greacă veche, ca să scrie mai târziu într-o albaneză genetică, fără precursori, unele dintre cele mai spirituale versuri visate de limba lui maternă. A murit la începutul secolului XX, după ce debutase cu "Lulet e verësë" (Florile verii) în anul 1886 nu altundeva, ci la Bucureşti!
În capitala României avea să activeze cea mai puternică colonie a exilului albanez din toate timpurile. Aici aveau să ajungă la începutul secolului XX Asdreni, formidabilul Lasgush Poradeci, Mitrush Kuteli şi alţii. Trebuie subliniat faptul că, pentru poeţii albanezi din acest răstimp nu valorile estetice primau, ci trezirea conştiinţei naţionale. Din această cauză, originalitatea şi versurile scrise pe atunci n-au râvnit niciodată, vizibil, nemurirea, ci doar renaşterea naţională. Iar din această vâltoare poetică ce se revărsa din toate părţile lumii - îi am în vedere pe Andon Zako Çajupi în Egipt, pe Faik Konitza în Franţa, Anglia şi America, pe Fan Stilian Noli în Turcia, Grecia şi America şi pe alţii peste tot unde i-a trimis incoruptibilul val al exilului - răsare ca un Nosit[4] măreţ tânărul pogradeţar Llazar Gusho, sub pseudonimul lui Lasgush Poradeci, care va universaliza o întreagă limbă albaneză şi care-şi va plăti îndeplinirea misiunii cu o condamnare comunistă la tăcere timp de 43 de ani. Când acest Orfeu atât de umilit îşi va da duhul la Tirana, în noiembrie 1987, cel puţin jumătate din cititorii de albaneză vor rămâne stupefiaţi, căci îl ştiau mort încă din anii '30!
Interbelica albaneză nu va sări departe de interbelica balcanică în general. Doar că poezia scrisă în această perioadă, datorită strânsei circulaţii a limbii albaneze, nu va putea cuceri decât un minim interes în conştiinţa literară europeană. Dar reuşitele ei "interne" nu au fost şi nu sunt minore nici astăzi. Călugărul franciscan Gjergj Fishta se va strădui - şi va izbuti - să rescrie în mod lapidar anumite porţiuni ale Eposului Vitejilor. Va fi primul scriitor albanez propus pentru Premiul Nobel. Tragicul şi genialul, prăpădit prea tânăr, Migjeni, va scrie în tăcere şi deplină nepăsare mediatică "Versurile" sale "libere" care vor elibera pentru mult timp de demonii inferiorităţii poezia albaneză modernă. În acelaşi timp, separat unul de ceilalţi, ca într-un arhipelag închis zgomotelor şi ispitelor prea lumeşti, îşi vor clădi operele poetice Lasgush Poradeci, Ernest Koliqi, Mitrush Kuteli şi alţii mai puţin atinşi de aripa notorietăţii.
Dar va urma brusc Lupta Antifascistă de Eliberare Naţională (LANÇ), condusă de viitorul dictator Enver Hoxha, iar eliberarea ţării îi va ajuta pe învingători nu doar să rescrie istoria, ci să impună şi soarta poeziei albaneze: ea va fi curând posedată de tezele lui Jdanov. Dacă e să-l parafrazăm inspiraţi pe Lasgush Poradecii, pianiştii aveau să umple puşcăriile, iar trâmbiţele şi nymphele partidului aveau să năvălească peste arena literaturii albaneze şi să răpească brutal toate premiile, toată veşnicia posibilă. De la corifeii acestei poezii făcute la comandă, nu ne-au rămas nici măcar versuri inedite, ascunse, inspirate de iubire, de suferinţe nemărturisite, de regrete oricât de tardive sau alte mărunţişuri agreate de nemurirea neoficială. În poemele lor extrem de lungi şi declamative, se găsesc doar coşuri până la nori, macarale, partizani, duşmani negri, ţărani înşelaţi care-şi revin, eroi ai muncii socialiste sau ai poporului, în frunte cu Comandantul Legendar şi Nemuritor - un adevărat muzeu de absurd omenesc precoce.
În anii '60 ai secolului trecut, apare şi în poezia albaneză o generaţie de poeţi ale căror opere nu pot lăsa rece interesul istoriei literaturii. Unii dintre aceşti poeţi fuseseră trimişi să studieze în Rusia, pentru a deveni "ingineri ai sufletului omenesc", cum îi alinta Stalin. Între timp însă, mult trâmbiţatul Om Nou funcţiona cu minimum de suflet, ca să nu zicem: cu suflet de împrumut, şi munca istovitoare a acestor ingineri s-a concentrat cu precădere asupra materiei. Cu mici excepţii - mai mult în texte, decât în nume de autori - inginerii au identificat în imnurile lor realismul socialist cu întreaga spiritualitate rusească, iar cei care nu s-au lăsat vrăjiţi de această confuzie, n-au fost lăsaţi să se exprime. Contribuţia lor la îmbogăţirea estetică a poeziei de limbă albaneză rămâne destul de discutabilă, chiar şi numai în contextul poeziei balcanice. Mai mare este această contribuţie, voită sau nu, la înrădăcinarea ateismului în cititori şi într-o bună parte a poeziei şi prozei albaneze. Dar, ceea ce nu vor putea construi ei - din motive în general extraliterare - o vor face maiestuos confraţii lor de limbă, nu şi de idei, aflaţi în zone mai "înţelegătoare": un Martin Camaj în Germania, un Ali Podrimja în Kosova, o pleiadă de poeţi arbăreşi în Italia şi în restul Europei. Şi mulţi alţii, tot în afara graniţelor Albaniei oficiale. Din păcate, tinerii poeţi cărora le-a fost dat să scrie şi să publice poezie în ultimii zece ani ai regimului comunist, înlăuntrul graniţelor impuse, n-au avut nici viziunile clare, nici energiile necesare, dar mai ales n-au dispus de acel dram de noroc care poate preschimba cenuşa unei societăţi eşuate şi a unei vieţi golite de imprevizibil, în materie poetică demnă de neuitare.
Căderea Cortinei de Fier, nu s-a dovedit a fi chiar blândă faţă de soarta poeziei albaneze. În afara "învierii" monştrilor sacri, în frunte cu Fishta, Poradecii, Konitza, Koliqi şi alţi celebri interzişi - iar această înviere a fost profanată poate fără rea intenţie de o exagerare a valorilor autentice, cu înmulţire de simpozioane, statui, ridicări inutile în slăvi etc - Panteonul Albanez a fost "asaltat" şi de poeţii care fuseseră sau deveniseră opozanţi ai regimului, după interminabilele pedepse aplicate de acesta din urmă. Dar nici poezia de sertar, sau "de închisoare", cum a şi fost botezată, nu a putut face epocă. Motivul este dramatic de simplu: teroarea comunistă în Albania atinsese un echilibru rarisim care aproape egala suferinţele şi angoasele celor deja închişi cu cele ale celor deja neînchişi. Puţină lume a reuşit să înfrunte acest mare şi prea amar adevăr. Sau poate, pur şi simplu, şi în poezia modernă albaneză venise timpul nepoetic, în care se poate vorbi doar de poeme sau poezii frumoase, nu şi de opere sau poeţi mari.
Tinerii veniţi în poezia albaneză de la începutul anilor '90, au fost oarecum încremeniţi de imensa libertate de expresie care urma unei jumătăţi de veac sub zodia ghiliotinei lingvistice. Aceşti poeţi s-au trezit în epicentrul unui cutremur de ispite. Erau obligaţi în acelaşi timp să cunoască rapid poezia restului continentului, să se regăsească într-un anume şi cât mai personal context poetic şi, mai ales, să se lupte sau cel puţin să-i supravieţuiască presiunii mortificatoare exercitată de clanurile subterane care conduceau destinele poeziei şi ale prozei albaneze de aproape o jumătate de veac.
Tinerii care veneau cu toată pasiunea, cu vise neprihănite, ambiţii fireşti şi cu un talent indiscutabil pe tărâmul literaturii postcomuniste, nu puteau realiza de la începutul drumului lor extrem de anevoios ce însemna o literatură care, de ani şi ani, în conştiinţa cititorului, dar şi al presei occidentale, se identificase cu o mână de nume "strălucite". Care, în afara faptului că nu mai străluceau, nu mai erau de mult în stare să creeze şi nu mai aveau cu se să surprindă iubitorul de poezie, mai risipeau şi cantităţi imense de energie pentru a-i dovedi Bătrânului Continent, zbârlit de curiozitate, că nimic nou nu se putea întâmpla în literatura albaneză de tranziţie.
Albanezii nu cred că se nasc poeţi, dar majoritatea lor, mai ales când intervine exilul, devin poeţi şi, pe urmă, nu vor să moară decât în această ipostază. Nu e uşor, nu e nici imposibil. Poezia rămâne acelaşi spaţiu alunecător, plin de umor negru şi de imprevizibil. Astăzi eşti un nimeni - mâine, un pumn de pietricele dumnezeieşti, cuvinte-perle, sădite cum trebuie în zidul ce ne desparte de uitare, te gonesc din umbra memoriei şi te urcă pe un tron niciodată visat, sau doar visat. Într-o altă zi, un altul ca tine, poate ceva mai îndrăgit de muze şi de îngeri, e trimis să te trimită din nou în umbră. Sic transit...
Cu toate greutăţile păcătoase ale perioadei de tranziţie, cu neputinţele şi haosul produs de decentralizarea inspiraţiei, ca să zicem aşa, sunt cel puţin admirabile pasiunea şi devotamentul cu care scriu astăzi acei zeci de mii de tineri sau mai vârstnici albanezi, fiecare purtând în misterul voluptăţii de a fi încă un necunoscut, cununa de aur a marii poezii. Ei ştiu că limba lor maternă nu prea suportă experimentele, dar mai puţin îi suportă pe cei făcuţi şi nu născuţi. Şi astfel fiecare se străduieşte să devină înnăscut. Numele acestora, deşi încă prea puţin sau deloc cunoscute, sunt multe. Ne trebuie doar o scurtă răbdare de jumătate de veac, sau chiar mai puţin, ca să putem citi printre rândurile unei antologii îngălbenite de surprize, versurile celeilalte.
Fiecare antologator, în primul rând, poate datorită unui complex deja strămoşesc, ţine neapărat să se dezvinovă-ţească. Că n-a putut cuprinde ce ar fi trebuit şi ce visa el să facă iniţial, n-a putut traduce ce merita cu prisosinţă, n-a reuşit să...
Cred că fiecare antologie este de sine stătătoare şi exclude orice fel de comentarii postume. Deşi în limba albaneză se scrie enorm de multă poezie, se citeşte din ce în ce mai puţină, iar volumele de obicei iau drumul cartonului sau se dau gratuit, pe post de bonus-uri, mi-a fost foarte greu să adun toate textele care mă fascinaseră şi pe care am început să le traduc din anul 1991. Nu intenţionam în nici un caz să adun într-o patrie textuală - care este o antologie - nume de autori, ci frânturi din harul manifestat al cât mai multor autori. Poate din această cauză, am ales, în timp, criteriul alfabetic. Acesta mi s-a părut cel mai tolerant, susţinut într-un fel şi metafizic - un criteriu care îi permite fiecărui autor să-şi expună esenţa operei sale în cel mai smerit şi nepărtinitor cadru. Se ştie că uneori criteriul nu foloseşte decât pentru a ascunde scopul principal şi ascuns al antologatorului, jocurile lui conduse de nu ştiu ce utopii întunecate. Pe de altă parte, lumea poeţilor din Balcani este de o sensibilitate neiertătoare, ceea ce transformă alcătuirea unei antologii şi editarea ei într-o cerere şi ofertă deschisăe ale antologatorului de a-şi înmulţi "duşmanii". Dragostea cu care am tradus textele care urmează, trecând peste absolut toate părerile critice personale şi de conjunctură ale momentului, asumându-mi toată amărăciu-nea potenţială a adevărului că, cine încă nu ţi-a devenit duşman fără-de-motiv, are toată veşnicia în faţă s-o facă, simt că mă absolvă de păcatul grav al subiectivităţii manipulatoare. Acolo unde poate am exagerat fără să-mi dau seama, se află, de fapt, cealaltă dimensiune a unei antologii poetice: crezul antologatorului în curentele sau stilurile ce par să aibă mai multe şanse de izbândă faţă de "vămile" Timpului. Care, precum Moartea, nu prea are simţul umorului, mai ales când vine vorba de poezie. De aceea, cred că, mai mult decât alte cărţi, o antologie este îndreptăţită să repete cu tărie vechea expresie latină:
"Vă mulţumim că nu v-a plăcut casa clădită de noi
şi vă rugăm să vă uitaţi la cea construită de voi".
Râmân cu convingerea şi cu sentimentul că un antologator, la încheierea unei antologii, deja se gândeşte la următoarea. El se îndreaptă cu gândul la acei extraordinari slujitori ai verbului care înfruntă cu stoicism, dar şi cu haruri poetice deosebite tăcerea, necunoaşterea şi chiar nerecunoaşterea oficială sau a cititorului ce pare mereu mai puţin specializat decât ar fi trebuit. Antologatorul nu a ţinut să spună că o anumită Poezie este singura valabilă sau cea mai demnă de atenţia posterităţii. El a vrut - mereu - să spună că, în mijlocul altor popoare, al altor limbi străvechi, vechi sau noi, unii oameni aleşi sau mai puţini aleşi n-au vrut să moară cu una cu două. Mai exact: mulţi nu au vrut doar să moară. Chiar şi vulturii procedează uneori la fel.
Bucureşti, vară 2003
A
ANONIMII
Rozafat[5]
Veni negura peste Buna[6]
Stătu trei zile, stătu trei nopţi
După trei zile şi trei nopţi
Bătu un vânt subţire
Înălţă negura
Înălţat-o până-n Valdanuz
Unde lucrau trei fraţi
Trei fraţi creştini.
Toată ziua doar muncesc
Toată noaptea se dărâmă.
Trece un sfânt pe acel loc:
- Spor la muncă, fraţilor!
- Spor să ai, tu, sfântule viu!
Unde vezi, tu, sporul nostru?
Toată ziua tot muncim
Toată noaptea se dărâmă.
Spune-ne, sfântule viu
Ştii ceva să ne dai sfat?
- Ştiu, băieţi, dar e păcat.
- Dă-ne nouă acel păcat!
- Sunteţi voi căsătoriţi?
Şi toţi trei aveţi soţii?
- Da, toţi trei avem soţii
Spune-ne doar ce să facem
Cum să ridicăm cetatea
- De vreţi drept voi să lucraţi
Nu lucraţi duminica
Daţi cuvântul şi promiteţi
Să nu spuneţi voi acasă
Fetelor să nu le spuneţi!
Mâine, da, în zori de zi
Care fată aduce pâinea
Pe aceea s-o zidiţi
‘n temeliile cetăţii
Şi atunci voi veţi vedea
Cum cetatea vă va sta.
Vai, acel frate cel mare
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi în casă tot a spus.
Tot aşa cel de al doilea
Sfatul sfântului a uitat
Nu s-a ţinut de cuvânt
Şi soţiei tot i-a spus.
Numai fratele cel mic
Cel mai mic şi cel mai bun
S-a ţinut el de cuvânt
N-a vorbit nimic acasă
Şi soţiei nu i-a spus.
Se trezesc de dimineaţă
Pietrele se tot sfărâmă
Inimile tare bat
Strigă mama la nurori:
- Noră, tu, nora cea mare
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor.
- Mamă, eu azi nu mă duc
M-am trezit bolnavă azi.
- Noră, tu, a doua noră
Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Mamă, azi eu nu mă duc
La ai mei trebuie să merg.
- Noră, cea de a treia noră
- Spune, mamă, doamna mamă.
- Muncitorii vor mâncare
Pâine vor şi apă vor
Şi vor cana lor cu vin.
- Imediat mă duc eu, mamă
Deşi am copilul mic.
- Du-te, fată, că băiatul
Noi îl ţinem, îngrijim
Şi să plângă nu-l lăsăm.
Luă pâinea, luă apa
Luă cana cea cu vin
Merse jos înspre Kazena
Se apropie de cetate
Ciocanele se opresc
Inimile nu mai bat
Feţele parcă-s de var.
Când băiatul o văzu
Ciocanul pe jos căzu.
- Ce te doare, soţul meu
Ce durere ţine zidul
- Frate, este soarta ta
În zid s-o zidim pe Ea!
Sănătoşi, cumnaţi, să fiţi
Doar un lucru eu vă cer,
În zid când mă veţi zidi
Ochiul drept să-mi fie afară
Mână dreaptă tot afară
Afară piciorul drept
Sânul drept să-mi fie afară
Căci îmi e băiatul mic
Şi băiatul când va plânge
Cu acel ochi eu să-l zăresc
Cu o mână eu să-l mângâi
Cu piciorul eu să-l leagăn
Şi cu sânul să-l hrănesc.
Fie ca genunchiul meu
Cetatea să întărească
De ea fiul meu viteaz
Să se bucure, s-o apere!
Kostandin şi Iurendina
A fost o mamă foarte bună
Nouă fii mama avea
Kostandin cel mic se numea
Avea numai o fetiţă
Jurendina se numea
Jurendina, Jurendina
Cine va fi fericitul
Ce pe tine te va lua?
Stea pe cer era fetiţa
Mulţi viteji şi băieţi tineri
La picioarele-i cădeau
Când fetiţa s-a mărit
Ca un vis de vară era
Trupu-i tot cânta, cânta
Jurendina, Jurendina
Cine va fi fericitul
Ce pe tine te va lua?
Apăru cândva un om
Cu ochi limpezi ca apa mării
De Jurendina s-a îndrăgostit
A cerut-o de nevastă
Mama, fraţii nu vroiau
Plângea mama şi bocea
Am o singură fetiţă
N-o pot mărita departe
Ca turbaţi strigau fraţii
Niciodată, niciodată
Nunta asta nu va fi!
Doar Kostandin ‘gândurat
A spus: „Tu, iubită mamă
Inimii surorii mele
Să-i dai, mamă, libertatea
Lasă pasărea să-aleagă
Cuibul care-i va plăcea...
Şi când dor de ea să-ţi fie
Eu mă duc şi ţi-o aduc,
Îţi dau Besa şi Cuvântul“!
Jurendina măritată
Într-un loc s-a dus, departe
Cu viteazul soţ al ei
Dar veni în Arbëria
Un an greu şi blestemat
Mama prea îndurerată
Nouă fii a-nmormântat
Mama blestema războiul
Şi pe cei care îl fac
Neagră a devenit casa
Jurendina - prea departe
Blestemat-a mama moartea
Că pe unii îi răpeşte
Iar la cei pe care-i lasă
Dă răbdare cu nemila.
A mers mama prin morminte
Două lumânări pe tomba
Lui Konstandin a aprins
Kostandine, fiule
Trezeşte-te, că sunt mama
Unde este, Kostandine
Besa şi Cuvântul tău
Oare besa ta aleasă
Amu zace sub pământ?!
Luna pe cer asculta plânsul
Steaua îi călăuzea pe marinari
Negura cea grea acoperi pământul
Vântul se ridică încet
Bună seara, Doamnă Noapte!
Noapte-minune!
Noapte-uimire!
Şi mormântul s-a deschis
Kostandin s-a ridicat
Crucea cal a devenit
Piatra - şa şi noaptea - drum.
Sări peste văi şi munţi
Peste mări şi peste ţări
Şi la sora Jurendina
În locul îndepărtat
S-a oprit, s-o ia cu el
A sărit sora pe cal
Parcă dorul călărea
Păsările ciripeau:
„Merge mort cu viu pe cal!“
Peste văi şi peste munţi
Peste mări şi peste ţări
Frate, soră au sărit
Şi acasă s-au oprit
Jurendina zice: „Frate,
De ce casă e în beznă?“
Kostandin: „Vin imediat,
Să leg calul şi-ţi explic...“
A bătut fata la poartă
Cine e, întreabă mama
Sunt eu, mamă, Jurendina
Fugi departe, fugi, tu, moarte
Nouă fii tu mi-ai răpit
Şi acum, cu vocea fiicei
Vrei pesemne să mă iei...
Mamă, sunt eu, Jurendina
Kostandin azi m-a adus
Kostandin? E mort de mult!
Şi se văd mamă şi fiică
Pe prag se îmbrăţişează
Şi se sting într-o clipită
Cum candelele se sting
Arbăreşii din Italia
Podul din Qabea
Rămas-am, prieteni, rămas bun -
De lângă Podul din Qabea
Îi spuneţi mamei rămas bun
Carul meu cu boi să-l vândă
Să-i dea zestrea de mireasă
mândrei când pleacă din casă
şi să vândă calul
să-mi crească băiatul
catârul să vândă
pentru fata-mi blândă
De-ntreabă mama de mine
spuneţi-i că-mi este bine
E voinic, s-a însurat...
De-ntreabă între suspine:
Ce mireasă mi-am luat
Trei gloanţe în piept i-au stat!
În ce cal el s-a suit?
Într-o casă de meit[7]
Ce nuntaşi l-au onorat?
Corbi şi ciori m-au sfâşiat
Tepelena
Bocetul Ajkunei
Lumina a ieşit, lumină nu-i
Soarele a răsărit şi nu-ncălzeşte
Ce a făcut azi Gjeto Basho Muj
Şi-a băgat fiul astăzi în mormânt
Iar când s-a-ntors tatăl acasă
mama băiatului l-a întrebat:
- Gjeto, ce-a păţit băiatul meu?
Oare-n Văile Galbene el a rămas?
Singură cuc, mama a pornit la druim
Loc şi-au ocupat stelele - să-i asculte bocetele
Când ajuns-a mama la Văile Galbene
N-a mai putut ea, luna blestemând:
- Piară-ţi lumina, lună mută, lună
nu mi-ai trimis tu mie nici o veste
să pot ieşi eu la Văile Glbene
să pot intra-n mormânt odată cu băiatul!
Când a ajuns mama la acel mormânt
privind stejarul de trei sute de ani
cel mai frumos stejar lângă mormânt
Se sprijină mama de trupul stejarului
picură lacrimile pe tomba băiatului
Şi-au părăsit cântecul păsările de munte
oprindu-şi cântecul, ca să asculte
- Oare ştii, sufletul meu cine-a venit
la tine, copilaş frumos?
A venit mama şi te imploră
să ieşi odată din ocna cea neagră
ca să vorbeşti tu cu mămica
niciodată nu te-am aşteptat atâta
Vrei tu să-ţi aducă mama calul?
Vrei să ieşi afară să te joci?
Vrei să alergi prin izvoare, să te răcoreşti
Să cucereşti vârfurile împreună cu zânele?
Căci mormâtul ţi-l păzeşte mama
Băieţelul meu frumos şi bun...
Albania de Nord
[1] Shqiptar - albanez, alb.[2] La Wiedener Library a Universităţii Harvard, SUA, se găseşte "The Milman Parry Collection of Oral Literature" cu peste 12.000 de texte înregistrate în peste 3.500 de discuri. Printre barzi, sunt pomeniţi Avdo Megjvedoviqi, unul din ultimii Homeri ai Europei, Sylejman Makiq, Salih Uglanin, Fatima Biberoviq etc. Cu toţii erau în stare să cânte cu aceeaşi uşurinţă în limbile bosniacă, albaneză, macedoneană, unii şi în turcă.[3] În alte versiuni, fata se numeşte Dhoqina, Jurendina, Garentina etc.[4] Pasăre mitologică din zona oraşului Pogradec. Potrivit credinţelor populare, Nosit-ul, înţelept, devotat şi de o frumuseţe cvasi-astrală, îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii şi moare fericit, văzând cum odraslele rămân în viaţă mai departe.[5] Numele cetăţii din oraşul albanez Shkodër.[6] Fluviul care trece prin Shkodra.[7] Meit (turcă veche), în limba albaneză literară înseamnă "mort", "cadavru". Căsuţa de meit înseamnă coşciug.