Un trib glorios şi muribund - eposul unei uitări / Një fis i lavdishëm E që jep shpirt - epopeja e një harrese

“Dormi cu mine, somnule?
Eu dorm singur, domnule
Eu mor singur, somnule
Moarte bună, domnule
Noapte bună, somnule…”

Ion Caraion, Am pe nimeni


Sufletului şi chinurilor
lui Aleksandër KYÇYKU,
străbunicul meu,
decedat la Worchester MA, USA,
29 Mai 1958.

PARTEA SOMNULUI CE VA SĂ VINĂ


Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.
Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.
Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară defi­nitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să su­pună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…
Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.
Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.
Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.
Hrana acestor suflete, a fost minunatul peşte - pe cale de dispariţie - numit koran[1]; frumuseţii acestui peşte i-a fost atribuită de-a lungul veacurilor longevitatea uneori nepermis de exagerată a acestor suflete: “atâta trăiesc oamenii care se hrănesc cu astfel de culori, cu o astfel de frumuseţe, spuneau ei”.
Dar longevitatea lor se afla mereu în război cu războaiele, cu ideile şi cu alte boli provocatoare de moarte masivă.
Rămăşiţele oraşului de altădată, aidoma rănilor unei copilării fericite, există şi astăzi, dar dacă cineva va fi rugat să vi le arate cu degetul sau cu peniţa pe hartă, cu siguranţă nu le veţi putea zări.
Oraşul n-a fost decât un punctuleţ de cerneală uscată.
Lacul se chema Lyhnida.
S-a reţinut în schimb, doar unul dintre acele multe nume cu care a fost botezat acest oraş de cei foarte mulţi cotropitori trecători: Enkelana. Acest nume a fost temporar înghiţit de zgomotul ghiulelelor trase în timpul unuia dintre multele războaie care au trecut pe aici.
Deoarece toate registrele şi amănuntele biografice ale personajelor, s-au făcut cenuşă, în anul 1938, când a ars clădirea primăriei - fără a pune la socoteală cele 7.000 de pagini ale registrelor Imperiului Otoman şi nenumăratele pagini ale dosarelor Se­curităţii - mulţi dintre ei par a fi anonimi, născociţi sau chiar furaţi din cărţi străine. Sufletele lor însă, nu sunt de acord, căci ţin la propria lor pace mai mult decât la umbrele lor deformate, înşelătoare.
Multe poate spulbera zbuciumul unor cazane.

“… n-a fost văzut un Ou Uriaş, care, prea încălzit fiind de singurătate, s-a sfărâmat în aer, zob s-a făcut. Cioburile zburau aiurea, până ce s-au prefăcut în ouă mai mici.

S-a spus că nu fusese nici un Ou pe aicea, ci un scuipat al Marelui Dumnezeu: acolo unde Dracul avea să prindă scuipatul - care creştea într-una - avea să fie făurită lumea.

Cu ocazia Zilei unei noi Zămisliri, când ni s-a dat pedeapsa cu moartea, îngerii se treziră împrăştiaţi aiurea, pogorîndu-se să-şi ia trupuri şi deci moarte pe unul dintre aceste ouă mici; tare zăpăciţi au fost, căci nu pricepeau de ce fuseseră aruncaţi în gaura timpului; văzând cât de ciudat e tărâmul Enkelanei, având îngerii scrise înlăuntrul lor toate născocirile noastre nenorocite de mai târziu, au crezut că-s pietricele scumpe sau chiar gloanţe trase din trecut, ca să se spulbere de nişte pietre mari şi rotunde; pietrele astea stăteau împrăştiate alene pe pământ parcă ar fi bucăţi de creieri.

Unii au crezut că se vor topi în apele lacului nostru, vor dispărea precum picăturile unei ploi târzie, ori vor pieri în întunericul oraşului de acum, care semăna cu un cazan de aramă, mare, singuratic, legănându-se printre ape mari, pe atunci nenumite.

Deoarece nu-şi puteau permite luxul de a se sfărâma, dar mai ales întristaţi de primul contact cu noua lor locuinţă, îngerii aceia s-au oprit lângă creierii împrăştiaţi, zbătându-se să găsească o cale de ieşire, aşteptând ca gândirea sau neştiinţa lor să zămislească vremile - şi a fost vară, primăvară, toamnă, iarnă, şi a fost o spaimă răsărită de apropierea legământului cu lucrurile vremelnice, de unde şi neputinţa îngerilor de a rosti ceva exact, de a vorbi între ei, până ce spaima i-a preschimbat în picături de ploaie.

A fost tocmai ploaia Începutului: picăturile au fost supte de pământul încă nelocuit de nimeni şi care încă nu devenise pustiu - deci însetat era de întâmplări muritoare - s-au înfipt în pomi, în plante mici şi în flori, iar cei dintâi bărbaţi - spune cel dintâi Epos, atât de nefericit şi prost comentat, al viitorului oraş şi deşert[2] - au fost îmbrăcaţi în pomi, primii copii: în plante, primele femei: în nişte flori uriaşe, pe urmă pomii, plantele mici şi florile s-au dezbrăcat, s-au uitat unul la celălalt, descoperind cu această ocazie că nu sunt singuri pe lume, că sunt pe lume, că sunt într-atât de singuri, încât nu-şi pot stabili de unde vin, de ce, şi cum vor dispărea. Picăturile căzute pe ape, deveniseră deja peşti, iar proaspetele anotimpuri nu te ajutau cu nimic să ghiceşti ziua ta de naştere, ziua ta de însingurare, ziua ta de mântuire.

Ziua aceasta putea fi scurtă, cât mirarea şi spaima unei picături de ploaie, putea fi lungă şi ciudată, cât viaţa unei ploi primordiale, putea fi obişnuită, cât dezbrăcarea plantelor, dar putea fi şi nemărginită, cât neştiinţa suspendată deasupra ta…”

Sfârşitul, alias Papagalul propriilor săi îngeri, încă bănuia că fusese zămislit la începutul secolului, după o iarnă chiar neînchipuit de grea, în care, fără a pomeni de pisicile, inclusiv cele negre, îngheţate în aer când săreau de la un zid la altul, a mai îngheţat lacul şi partea nesărată a lacrimilor.

Suflarea paralizantă a acestei ierni neglijate de aurul şi rugina paginilor de istorie, a fost adulmecată încă din primăvară, deoarece vara şi toamna imediat următoare au alunecat peste oraş fără să aducă vreo întâmplare câtuşi de puţin veselă sau îngrozitoare, precum era obiceiul, fără să mai aducă nici culori, şi spuneau vrăjitoarele şi alaiul ghicitoarelor mai mult sau mai puţin senilizate că Marele Dumnezeu se retrăsese în tăcere din viitorul nostru năprasnic, îşi retrăsese mai întâi, bineînţeles cu subtilitatea şi bunul simţ ce-L caracterizau, toate culorile din anotimpuri.

Astfel, culoarea cenuşie - într-un fel: absenţa culorilor - precipitată de pe urma acestei retrageri înfiorătoare, cenuşiul tristeţii care niciodată nu părăseşte pe nimeni, fie acesta din urmă şi om, se prefăcu brusc în alb străveziu de gheaţă, iar gheaţa înghiţi brusc oraşul, apele, vinul şi soluţiile salvatoare.

Gheaţa avea de altfel o strălucire batjocoritoare, umilitoare, jignitoare, ca şi cum ar fi fost înştiinţată că se lasă peste unul din acele oraşe unde nu poţi duce o viaţă chiar normală şi unde afli că ai murit de obicei cam doi sau trei ani după ce te-au înmormântat şi eşti deja obez de pomeni.

Ţuica şi alcoolul se băuseră întru aşteptarea revenirii culorilor.

Beţivii se duceau acum la cârciumă nu doar tremurând de patima sângelui incomplet, ci şi cu toporaşul tăietor-de-vin, fiindcă vinul deja nu mai putea fi băut, ci tăiat, mâncat şi digerat precum carnea.

Fără să priceapă ce-i aia gravitaţie, oamenii se târau pe străduţele oraşului, sub ghearele pisicilor îngheţate, şi vorbeau din ce în ce mai puţin, de frică să nu le îngheţe limba, iar îngheţul semăna cu moartea sau cu ideile: se putea împrăştia prin trup, putea să treacă de la limbă la gâtlej, la gât, la plămâni, la intestinele străvezii, şi să se oprească (de fapt, unde să se mai ducă?!), Doamne fereşte, tocmai la armele genitale, ceea ce ar fi dezarmat cel puţin trei generaţii de cupluri şi ar fi întors din drum o adevărată armată de suflete din acelea care se îngrămădesc să îmbrace trupuri în vremuri de sărăcie.

A înviat mai viu ca niciodată străvechiul obicei al înţelegerii prin semne, deşi, trebuie spus: acum semnele erau scurte, frânte, neclare, oprite la mijloc, exact ca nişte firimituri ale unei limbi spulberate de demenţă, încât puteai jura (tot prin semne) că oraşul fusese bântuit peste noapte de câteva legiuni de soldaţi muţi, deghizaţi în civili anonimi, care, de fapt, erau nişte muţi străini. Căci muţii sunt mereu străini.

Renumitul proces al gândirii încetini şi el, posedat din ce în ce mai nemilos de un soi de lepră a imaginilor: oamenii-şi frecau încet ochii, dădeau jos cioburile mici provenite din partea nesărată a lacrimilor, parcă-şi lepădau nişte chinuitoare lentile de întunecat lumea, pe urmă se zbăteau să-şi rezolve scurt, frânt, neclar, oprite la mijloc, treburile zilnice, şi se grăbeau din ce în ce mai încet să se închidă în casele lor cu cel puţin un minut mai devreme decât în ziua anterioară.

Imitând căldura, timpul s-a închis în spaţii mici, pe urmă s-a închis înlăuntrul vederii oamenilor, pe urmă s-a închis în el însuşi, pe urmă n-a mai fost găsită nici o urmă de pe urmă în oraş.

Nimeni n-a putut să fixeze cea de pe urmă pe urmă a timpului oraşului, iar timpul de altădată se preschimbase într-un fel de neant, amorf, în care toată lumea era absentă în toată lumea şi-n ea însăşi; vârstele se opriseră, mişcarile se opriseră, gesturile se opriseră, semnele se opriseră, privirile se opriseră, rugăciunile se opriseră, verbele din capetele oamenilor se opriseră; marea vrăjitoare-ghicitoare Sevdá Întâia[3], prin frânturi de semne, încercă să-i comunice poporului absent, adică semnaliză singură, că n-aveam de a face cu nici o pedeapsă, ci cu cea mai subtilă ocrotire aplicată asupra oraşului de către Marele Dumnezeu: Dânsul ne încremenise deodată cu timpul doar ca să nu ajungem rostogolindu-ne demenţial înspre Apocalipsă, ci să câştigăm, după dezgheţ bineînţeles, timp să ne schimbăm, să ne căim din tot sufletul şi din tot timpul, să nu mai păcătuim etc.

Conform uneia dintre multele calendare de odinioară - celui îngheţat încă de pe vremea când se născocise istoria - trebuia să fi fost data de 22 noiembrie: timp sau neant ocrotitot în care prestatuile oraşului, deci foştii orăşeni, au fost obligate să guste din nectarul amărui al nemuririi, la fel cum statuile gustă din excre­mentele păsărimii: fiecare încremenise în ultima-i poziţie, exact între încremeni şi încremenise.

Deşi celelalte calendare încercau să spună că nu era noiembrie, ci august, 25, 28, 32, că nu era iarnă, ci primăvară sau pur şi simplu Viaţă, harul de a ghici cât e anul, luna şi ziua, nu ajuta cu nimic la ocolirea nefericirii.

Se făcuse foarte devreme târziu ca vreunuia să nu-i vină să creadă că se întâmpla ceea ce se întâmplase deja sau invers.

Unul încremenise cu o clipă înainte să-şi dea duhul: îi îngheţase chiar limba de moarte împreună cu cele ce era ispitit să spună cu limba respectivă, iar aripioarele îngerului care aştepta să-i ia sufletul s-au zbătut în gol. Altul, suflet în drum spre întrupare, încă picătură de ploaie, s-a oprit în gâtlejul armei celui ce avea să-i fie tată, înlăuntrul celei ce avea să-i fie mamă. Altul, proaspăt îmbrăcat în trup, n-a mai plâns. Altul n-a mai supt lăptişor, căci lăptişorul se făcu pietricică albă ca zăpadă. Altul, ceva mai în vârstă, n-a mai fost copil, căci copilăria îngheţase. Altul, în curtea uneia dintre casele de lângă Bazarul Măgarilor (fost Centrul Vechi), a reuşit să strige doar “Ma” din cuvântul dulce “Mamă”. Altuia, tocmai pe partea cealaltă a oraşului, i-a înlemnit limba imediat după ce strigase bucata “mă” din acelaşi cuvânt. Altul, tânăr norocos, proaspăt întors din armata în Marele Deşert, n-a ajuns să fie într-u totul întors. Altul, n-a reuşit să fie întru totul plecat. Altul a zis: “Dum”, altul: “ne”, altul: “ze”, altul: “u”, altul: “le”, altul: “!”. Altul îngheţase pe stradă, altul: tăind o bucată de vin, altul: cu o bucată de vin în gură, altul: cu o bucată de vin în stomac, altul: cu o bucată de vin digerată, altul: cu ameţeala produsă de vin înălţându-i-se spre creier, altul: luptându-se cu ameţeala cântând cântece lacrimogene şi de-inimă-sfărâmătoare, cu jurăminte călcate, cu înjurături şi cu oftaturi, altul: beat, altul: beat mut, altul: beat mort, altul: ieşind din cârciumă, altul: făcând parţial opturi pe stradă, altul: mergând parţial pe două cărări, altul: sfâşiat între cele două cărări, altul: sărutând pământul străbunilor, cel aflat între şi sub cele două sau trei cărări şi opturi, altul: ciocănind la uşă, altul: nefiind acasă, altul: deschizând o uşă, altul: neintrând în casă, altul: mâncând acasă, altul: dormind în pat, alta: desfăcând picioarele, altul: înlemnit în faţa picioarelor desfăcute, altul: înfipt în soţie, altul: în amantă, altul: smuls din soţie, smuls din amantă, altul: la uşa dormitorului unde soţia îl înşela veşnic, el veşnic terorizat de incertitudini, altul: fumând o ţigară îngheţată, cu fum îngheţat şi cu cancerul la plămâni îngheţat ş.a.m.d.

[1] Străbunicul păstrăvului de astăzi; acum se găseşte doar în Lacul Ohrida şi în Lacul Baikal.

[2] La început, Eposul a fost oral, un fel de bârfă lungă şi nobilă, care s-a moştenit din gură în gură, ca să fie scris – după aproximativ zece veacuri – în greacă veche, mai târziu în latină, iar, după înlocuirea acestor regretate limbi de către limba Imperiului Otoman, anumite întâmplări ale Eposului au fost temporar nemurite într-un alt alfabet, ca să se lepede de scris pe la începutul secolului XX, când nimănui nu i-a mai păsat de înveșnicirea prin scris; frânturile Eposului au devenit succesiv: basme, legende, balade, cântece de vitejie, istorisiri complicate, poveşti de cârciumă, ghicitori de copii, proverbe, strigăte de iubiri fără răspuns, ghicitori de bătrâni senili, fără să mai aibă parte de vreo soluționare serioasă, legalizată şi credibilă.

[3] Cuvântul Sevdá, în limba turcă înseamnă Iubire, Pasiune, Patimă - n.a.