În faţa uşii lor - ca şi cum ar fi vrut să te atenţioneze că vei păşi într-un iad conjugal - aţipise unul din cei trei maidanezi (pe cap de muritor) ai cartierului. Vecinul îl sări în tăcere, fără să scuipe sau să se simtă jignit de atîţia cîini pe capul lui.
Soneria era stricată.
Vecinul îşi dezlipi degetul de pe soneria stricată şi bătu la uşă cu delicateţe. Inaccesibilul lor banal deveni din ce în ce mai accesibil, în timp ce tălpile doamnei se apropiau de partea cealaltă a uşii.
- Ah, poftiţi, poftiţi, - spuse doamna oarecum incomodată.
Vecinul mulţumi tăcut, zîmbitor, încercînd să nu cadă pradă acelui viciu încă nenumit care te ispiteşte să sari direct în centrul sufrageriei sau al dormitorului altora şi abia pe urmă să-i lămureşti de ce te-ai dus la ei. Dar Ei n-aveau de ce să se teamă. Nu stăteau nici deasupra şi nici dedesubt, nu depindeau de nesfîrşitele inundaţii ale blocului, de zgomotele sau de alte nenorociri mărunte din acelea care produc duşmănii pe viaţă. Erau doar vecini, ca şi cum ar fi fost vecini doar în suflet.
- Deranjez? - întrebă Vecinul.
- Doamne fereşte! - răspunse soţul doamnei. Chiar ne întrebam cum de nu ne-aţi făcut nici o vizită anul acesta.
- Mîine se face chiar un an, - zîmbi Vecinul.
- Bine aţi venit; poftiţi înăuntru…
Era toamnă. Toamnă pe perdele, pe mobilă, pe feţele lor.
Bărbaţii şi-au aprins cîte o ţigară, încercînd să-şi înece în fum amarul acelui zîmbet forţat al oamenilor care n-ar avea ce să vorbească nici în mormînt. Mirosea a discuţii despre vreme, despte haitele de maidanezi şi despre ultimele gafe ale politicienilor, ca să nu pomenim de izbînzile fotbaliştilor.
- Doriţi o cafea? - întrebă doamna.
- Şi un whisky, - adăugă soţul doamnei.
- Ah, da, cu plăcere, - spuse Vecinul.
- Imediat, - spuse Ea.
Mai mirosea a discuţii deşarte deoarece n-aveau nici o cunoştinţă comună, vreun absent din aceia de aur, a căror prezenţă în amintiri să aerisească oarecum bîlbîiala comunicării.
- Cu ce vă lăudaţi, dragii mei? - întrebă Vecinul.
- Păi, cu ce să te mai lauzi în ziua de azi, - răspunse soţul doamnei. Cu nimic deosebit…
- Păi, cam aşa e, să ştiţi…
- Dumneavoastră?
- Eu… cu bătrîneţile, ce să faci?!
Ea puse pe masă trei păhăruţe de whisky şi trei ceşti de cafea. Turnă cafeaua în ceşti cu o delicateţe cutremurătoare, prezentă la toate soţiile altora. Era o femeie tînără, înaltă şi tăcută. Ca orice femeie bine făcută, părea bineînţeles şi prost futută. Soţul o urmărea cu o privire blîndă, cu acea privire insuportabil de ortodoxă prin care încercăm să convertim otrava traiului în doi în iubire de aproape în cel puţin trei.
- Te rog, să schimbi şi tu scrumiera aceasta, iubire, - spuse.
- Sigur, imediat…
- Noroc, să vă dea Dumnezeu tot ce doriţi, - ură Vecinul.
- Mulţumim, de asemenea…
Ea a dat drumul la combina muzicală. Era toamnă, amurgul unei zile în care, precum rezultase din ştirile pînă la acea oră, nu murise nimeni. Nu murise chiar nimeni.
- E cam dubioasă treabă, - spuse Vecinul.
- Că n-a murit nimeni?
- Da, chiar. La asta mă gîndeam şi eu, - răspunse El. Cred că presa şi televiziunea n-au fost bine informate.
- Se poate. Deşi… în vremurile astea moartea s-a deprins cu nişte obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…
- Ferească Dumnezeu, - spuse Ea.
- Da, ferească, bineînţeles…
Tăcură.
- Mai doriţi un pahar?
- Nu, mulţumesc, ştiţi cum e cu ficatul, cu medicamentele…
- Vă tot supără ficatul?
- Eh, nu chiar, dar totuşi…
- Cum doriţi…
Se scursese chiar o oră din vizita anuală a Vecinului.
Tot nu se anunţase moartea nimănui.
Ei vroiau să-l conducă şi pe culoar, dar Vecinul i-a rugat să nu se deranjeze, ştia drumul, de ce să sară şi ei peste treimea aceea de javră pe cap de muritor, poate aducea ghinion…
“A fost ora 5 p.m. cînd am părăsit locuinţa lor, se întunecase deja. Au vrut să mă conducă, dar le-am spus că ştiu drumul, de ce să sară şi ei de două ori - odată la ieşire, odată la intrare - peste javra aceea adormită, poate lor le-ar aduce ghinion. A trecut şi pentru ei un an, dar pentru ei a fost mai greu, căci a fost un alt an de trai în doi, ceea ce i-a îmbătrînit enorm, deşi ei încercau tot timpul să pară întineriţi, ceea ce cu mine nu merge. Ea se ţine foarte bine, n-au copii. Tristeţea acestei neaveri (lipsă, neajuns, neîmplinire - n.n.) o face mai senzuală. Ea este un prilej de spaimă pentru el - deoarece alţii pot face dragoste cu ea gratuit, cum s-ar zice, fără să apeleze la prezervativ etc - şi un prilej de dulce ispită pentru noi - care putem rîvni la harurile ei trupeşti fără a ne teme de urmări neplăcute. El, în schimb, e deja cu un an mai plictisitor, chiar mai tîmpit. Explicaţia e cît se poate de clară: gelozia şi spaima să n-o piardă l-au ros ca lumea, e cît p-aci să chelească. Presupun că are nevoie de o energie uriaşă ca să nu vadă în frumuseţea ei o batjocură subtilă faţă de propria lui suferinţă.Holul lor n-a suferit mari schimbări, cu excepţia unui nou abţibild pe frigider, un iepuraş gen Playboy, care seamănă oarecum cu simbolul triumfului democraţiei. Nu tu altă gresie, nu altă zugrăveală, nu alţi pantofi. Sufrageria însă, dovedeşte că ei duc o luptă crîncenă împotriva kitsch-ului, mai exact: lipsesc cele două vase ţigăneşti cu tot cu florile artificiale bulgăreşti, lipseşte căsuţa aceea de lemn pictat şi cu beculeţ roz, lipseşte acel tablou scîrbos cu lebede şi zîne, cu luna lacrimogenă şi cu ninsoarea care învelea nişte fructe bizare, gen sfîrcuri smulse, lipseşte chiar şi acea pasăre foarte rară, altoire a bufniţei cu măgarul, care anul trecut, se poate spune, domina toată sufrageria. În locul lor, acum se află: un urs de pluş, sănătos, o gîscă îmbălsămată, trei sfeşnice de sticlă colorată (colorată cu bun gust) precum şi două vase de flori, acestea din urmă fiind proaspete - cumpărate la centrul de desfacere al artiştilor plastici. În altă ordine de idei, perdeaua are o gaură făcută, fără îndoială, cu ţigara lui, în timpul vreunei afumări (stare mai mult sau mai puţin avansată de ebrietate - n.n.) greşeală pe care ea, frumoasă şi nefericită cum e, a ştiut, sper, s-o trateze cum trebuie.
Surpriza anului: o combină muzicală, model Samsung / 3 CD changer system max 345, Digital Audio. Acest aparat, de la doi metri depărtare, datorită locului în care este pus şi felului în care se revarsă lumina din veioza neagră (stînga) îţi sugerează negreşit faţa antichristului, prezentă în portretele-robot ştampilate pe fluturaşii diferitelor mişcări religioase din ultima vreme sau îţi aduce aminte, pur şi simplu, de vreunul dintre nenumăraţii viteji ai desenelor animate japoneze.
Spre deosebire de discuţia purtată între ei şi mine anul trecut, astăzi a mai apărut ceva. A fost o zi în care n-a murit nimeni. N-a murit chiar nimeni. Ultima lor propoziţie a fost, bineînţeles: “La revedere, multă sănătate, mulţumim mult, vă mai aşteptăm…” Înainte de această propoziţie, a fost una neutră, “Cum doriţi…”, a lui, referitor la faptul că eu n-am acceptat (“Nu, mulţumesc, ştiţi cum e cu ficatul, cu medicamentele…”) un al doilea păhăruţ de whisky. El s-a arătat oarecum interesat de bunul mers al ficatului meu care e sănătos tun, spunînd: “Vă tot supără ficatul?”. Răspunsul meu a fost clar: “Eh, nu chiar, dar totuşi…” Pe undeva printre aceste propoziţii, s-a rostit şi întrebarea lui, după o tăcere incomodă, “Mai doriţi un pahar?”
Trebuie subliniat faptul că mă gîndeam doar la ea. Dar nu mă gîndeam la ea ca la o femeie sau ca la un bun al aproapelui. “Da, ferească, bineînţeles”, am spus eu (evident, era vorba despre Dumnezeu), observînd cum ea se sperie de posibilitatea unor chestii dramatice, cum ar fi războiul, cutremurul etc. Căci ea spusese: “Ferească Dumnezeu…” imediat după ce eu, replicîndu-i lui la expresia: “Cred că presa şi televiziunea n-au fost bine informate” (în ceea ce priveşte dilema dacă murise sau nu cineva) tocmai spusesem: “Se poate. Deşi… în vremurile astea moartea s-a deprins cu nişte obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…”
Băutura fină mi-a fost servită în păhăruţe, nu în pahare ca anul trecut, şi n-a mai fost ţuică ţărănească adusă de părinţii unuia dintre ei, ci whisky original, se vedea de pe basorelieful etichetei (“Teacher’s”), iar faptul că paharele au devenit păhăruţe dovedeşte că ei abia au pus mîna pe nişte bani - să sperăm că nu-i vorba de vreo evaziune fiscală urmată de una mintală - şi că deocamdată le e frică să-i risipească. Asta şi ca să nu pară parveniţi. Ceştile de cafea sunt tot acelea, negre, mari; dacă te uiţi la cafea în timp ce sorbi din ea, vei observa că propria ta faţă seamănă cu un chip de lut, maron, căruia îi sugi nasul cu scopul de a-l înghiţi. De semnalat o chestiune interesantă: exactitatea limbajului lor. El nu i-a spus ei, de pildă: “Du şi tu scrumiera asta şi adu alta”, ci: “Te rog, să schimbi şi tu scrumiera aceasta, iubire”. Iubirea: la fel. Imediat face cafeaua, imediat toarnă băutura, imediat schimbă scrumiera, imediat este la bucătărie, imediat vine la sufragerie, imediat e frumoasă, imediat e superbă, imediat se uită la mine, imediat înţeleg ce sugerează cu acele priviri în acelaşi timp reci şi languroase, dar mereu e a lui, mereu e nefericită. Şi aproape la toţi oamenii care-şi menajează sau ascund nefericirile mari - în cazul lor sterilitatea - se poate observa sensibilitatea, uneori patologică, faţă de limbaj, de exactitatea cuvintelor, de politeţe în general. Deşi ştia bine că eu nu le fac decît o singură vizită pe an, el mi-a mărturisit că: (chiar) se întreba cum de nu le făcusem nici o vizită anul acesta. I-am răspun că: ”Mîine se face chiar un an”, ceea ce se va întîmpla chiar după ora 00.00 a acestei zile. Pe urmă, am vorbit despre bătrîneţile mele, ce să faci, el mi-a spus că nu se pot lăuda cu nimic deosebit, cu ce se poate lăuda omul în ziua de azi, aşa e, nu se puteau lăuda nici cu faptul că unul oarecare, nu contează, murise, deoarece astăzi n-a murit chiar nimeni. Pe urmă, m-au poftit înăuntru, poftiţi, poftiţi, în timp ce eu mă gîndeam cu tristeţe la tristeţea nopţilor lor, mă gîndeam cum ea se dezbracă să-şi îndeplinească îndatoririle conjugale, el de asemenea, ei se împreunează în acel pat în dormitorul unde încă n-am reuşit să intru, deoarece uşa dormitorului este mereu închisă. Pe urmă, el intră în ea ca întotdeauna şi tot degeaba intră, tot n-au copii, tot nu se întîmplă decît vechea faptă că el bagă în ea mereu mai mult decît scoate, vasăzică: băgă mereu la fel de mult / scoate mereu la fel de puţin, fără nici o diferenţă (ceea ce este un alt gen de evaziune!) etc. Dar ea trebuie să fie tare bună în pat. Ea chiar mi-a deschis uşa, mi-a spus: “Ah, poftiţi, poftiţi”, oarecum surprinsă, deoarece ei nu ştiu niciodată ziua în care eu îi vizitez. Deranjez?! Soneria lor nu mai merge de acum trei ani, de aceea eşti obligat să baţi direct la uşă, iar deoarece acestea din urmă, precum se ştie, se deschid dacă baţi ca lumea, şi uşa lor se deschide. Nu-ţi rămîne decît să reţii că ghinionul adus temporar de săritura peste maidanezul etajului lor poate fi alungat la ieşire cu o altă săritură.
Soneria era stricată.
Vecinul îşi dezlipi degetul de pe soneria stricată şi bătu la uşă cu delicateţe. Inaccesibilul lor banal deveni din ce în ce mai accesibil, în timp ce tălpile doamnei se apropiau de partea cealaltă a uşii.
- Ah, poftiţi, poftiţi, - spuse doamna oarecum incomodată.
Vecinul mulţumi tăcut, zîmbitor, încercînd să nu cadă pradă acelui viciu încă nenumit care te ispiteşte să sari direct în centrul sufrageriei sau al dormitorului altora şi abia pe urmă să-i lămureşti de ce te-ai dus la ei. Dar Ei n-aveau de ce să se teamă. Nu stăteau nici deasupra şi nici dedesubt, nu depindeau de nesfîrşitele inundaţii ale blocului, de zgomotele sau de alte nenorociri mărunte din acelea care produc duşmănii pe viaţă. Erau doar vecini, ca şi cum ar fi fost vecini doar în suflet.
- Deranjez? - întrebă Vecinul.
- Doamne fereşte! - răspunse soţul doamnei. Chiar ne întrebam cum de nu ne-aţi făcut nici o vizită anul acesta.
- Mîine se face chiar un an, - zîmbi Vecinul.
- Bine aţi venit; poftiţi înăuntru…
Era toamnă. Toamnă pe perdele, pe mobilă, pe feţele lor.
Bărbaţii şi-au aprins cîte o ţigară, încercînd să-şi înece în fum amarul acelui zîmbet forţat al oamenilor care n-ar avea ce să vorbească nici în mormînt. Mirosea a discuţii despre vreme, despte haitele de maidanezi şi despre ultimele gafe ale politicienilor, ca să nu pomenim de izbînzile fotbaliştilor.
- Doriţi o cafea? - întrebă doamna.
- Şi un whisky, - adăugă soţul doamnei.
- Ah, da, cu plăcere, - spuse Vecinul.
- Imediat, - spuse Ea.
Mai mirosea a discuţii deşarte deoarece n-aveau nici o cunoştinţă comună, vreun absent din aceia de aur, a căror prezenţă în amintiri să aerisească oarecum bîlbîiala comunicării.
- Cu ce vă lăudaţi, dragii mei? - întrebă Vecinul.
- Păi, cu ce să te mai lauzi în ziua de azi, - răspunse soţul doamnei. Cu nimic deosebit…
- Păi, cam aşa e, să ştiţi…
- Dumneavoastră?
- Eu… cu bătrîneţile, ce să faci?!
Ea puse pe masă trei păhăruţe de whisky şi trei ceşti de cafea. Turnă cafeaua în ceşti cu o delicateţe cutremurătoare, prezentă la toate soţiile altora. Era o femeie tînără, înaltă şi tăcută. Ca orice femeie bine făcută, părea bineînţeles şi prost futută. Soţul o urmărea cu o privire blîndă, cu acea privire insuportabil de ortodoxă prin care încercăm să convertim otrava traiului în doi în iubire de aproape în cel puţin trei.
- Te rog, să schimbi şi tu scrumiera aceasta, iubire, - spuse.
- Sigur, imediat…
- Noroc, să vă dea Dumnezeu tot ce doriţi, - ură Vecinul.
- Mulţumim, de asemenea…
Ea a dat drumul la combina muzicală. Era toamnă, amurgul unei zile în care, precum rezultase din ştirile pînă la acea oră, nu murise nimeni. Nu murise chiar nimeni.
- E cam dubioasă treabă, - spuse Vecinul.
- Că n-a murit nimeni?
- Da, chiar. La asta mă gîndeam şi eu, - răspunse El. Cred că presa şi televiziunea n-au fost bine informate.
- Se poate. Deşi… în vremurile astea moartea s-a deprins cu nişte obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…
- Ferească Dumnezeu, - spuse Ea.
- Da, ferească, bineînţeles…
Tăcură.
- Mai doriţi un pahar?
- Nu, mulţumesc, ştiţi cum e cu ficatul, cu medicamentele…
- Vă tot supără ficatul?
- Eh, nu chiar, dar totuşi…
- Cum doriţi…
Se scursese chiar o oră din vizita anuală a Vecinului.
Tot nu se anunţase moartea nimănui.
Ei vroiau să-l conducă şi pe culoar, dar Vecinul i-a rugat să nu se deranjeze, ştia drumul, de ce să sară şi ei peste treimea aceea de javră pe cap de muritor, poate aducea ghinion…
“A fost ora 5 p.m. cînd am părăsit locuinţa lor, se întunecase deja. Au vrut să mă conducă, dar le-am spus că ştiu drumul, de ce să sară şi ei de două ori - odată la ieşire, odată la intrare - peste javra aceea adormită, poate lor le-ar aduce ghinion. A trecut şi pentru ei un an, dar pentru ei a fost mai greu, căci a fost un alt an de trai în doi, ceea ce i-a îmbătrînit enorm, deşi ei încercau tot timpul să pară întineriţi, ceea ce cu mine nu merge. Ea se ţine foarte bine, n-au copii. Tristeţea acestei neaveri (lipsă, neajuns, neîmplinire - n.n.) o face mai senzuală. Ea este un prilej de spaimă pentru el - deoarece alţii pot face dragoste cu ea gratuit, cum s-ar zice, fără să apeleze la prezervativ etc - şi un prilej de dulce ispită pentru noi - care putem rîvni la harurile ei trupeşti fără a ne teme de urmări neplăcute. El, în schimb, e deja cu un an mai plictisitor, chiar mai tîmpit. Explicaţia e cît se poate de clară: gelozia şi spaima să n-o piardă l-au ros ca lumea, e cît p-aci să chelească. Presupun că are nevoie de o energie uriaşă ca să nu vadă în frumuseţea ei o batjocură subtilă faţă de propria lui suferinţă.Holul lor n-a suferit mari schimbări, cu excepţia unui nou abţibild pe frigider, un iepuraş gen Playboy, care seamănă oarecum cu simbolul triumfului democraţiei. Nu tu altă gresie, nu altă zugrăveală, nu alţi pantofi. Sufrageria însă, dovedeşte că ei duc o luptă crîncenă împotriva kitsch-ului, mai exact: lipsesc cele două vase ţigăneşti cu tot cu florile artificiale bulgăreşti, lipseşte căsuţa aceea de lemn pictat şi cu beculeţ roz, lipseşte acel tablou scîrbos cu lebede şi zîne, cu luna lacrimogenă şi cu ninsoarea care învelea nişte fructe bizare, gen sfîrcuri smulse, lipseşte chiar şi acea pasăre foarte rară, altoire a bufniţei cu măgarul, care anul trecut, se poate spune, domina toată sufrageria. În locul lor, acum se află: un urs de pluş, sănătos, o gîscă îmbălsămată, trei sfeşnice de sticlă colorată (colorată cu bun gust) precum şi două vase de flori, acestea din urmă fiind proaspete - cumpărate la centrul de desfacere al artiştilor plastici. În altă ordine de idei, perdeaua are o gaură făcută, fără îndoială, cu ţigara lui, în timpul vreunei afumări (stare mai mult sau mai puţin avansată de ebrietate - n.n.) greşeală pe care ea, frumoasă şi nefericită cum e, a ştiut, sper, s-o trateze cum trebuie.
Surpriza anului: o combină muzicală, model Samsung / 3 CD changer system max 345, Digital Audio. Acest aparat, de la doi metri depărtare, datorită locului în care este pus şi felului în care se revarsă lumina din veioza neagră (stînga) îţi sugerează negreşit faţa antichristului, prezentă în portretele-robot ştampilate pe fluturaşii diferitelor mişcări religioase din ultima vreme sau îţi aduce aminte, pur şi simplu, de vreunul dintre nenumăraţii viteji ai desenelor animate japoneze.
Spre deosebire de discuţia purtată între ei şi mine anul trecut, astăzi a mai apărut ceva. A fost o zi în care n-a murit nimeni. N-a murit chiar nimeni. Ultima lor propoziţie a fost, bineînţeles: “La revedere, multă sănătate, mulţumim mult, vă mai aşteptăm…” Înainte de această propoziţie, a fost una neutră, “Cum doriţi…”, a lui, referitor la faptul că eu n-am acceptat (“Nu, mulţumesc, ştiţi cum e cu ficatul, cu medicamentele…”) un al doilea păhăruţ de whisky. El s-a arătat oarecum interesat de bunul mers al ficatului meu care e sănătos tun, spunînd: “Vă tot supără ficatul?”. Răspunsul meu a fost clar: “Eh, nu chiar, dar totuşi…” Pe undeva printre aceste propoziţii, s-a rostit şi întrebarea lui, după o tăcere incomodă, “Mai doriţi un pahar?”
Trebuie subliniat faptul că mă gîndeam doar la ea. Dar nu mă gîndeam la ea ca la o femeie sau ca la un bun al aproapelui. “Da, ferească, bineînţeles”, am spus eu (evident, era vorba despre Dumnezeu), observînd cum ea se sperie de posibilitatea unor chestii dramatice, cum ar fi războiul, cutremurul etc. Căci ea spusese: “Ferească Dumnezeu…” imediat după ce eu, replicîndu-i lui la expresia: “Cred că presa şi televiziunea n-au fost bine informate” (în ceea ce priveşte dilema dacă murise sau nu cineva) tocmai spusesem: “Se poate. Deşi… în vremurile astea moartea s-a deprins cu nişte obiceiuri proaste: face pauză o zi, iar în ziua următoare vine cu un cutremur, cu un război, cu chestii…”
Băutura fină mi-a fost servită în păhăruţe, nu în pahare ca anul trecut, şi n-a mai fost ţuică ţărănească adusă de părinţii unuia dintre ei, ci whisky original, se vedea de pe basorelieful etichetei (“Teacher’s”), iar faptul că paharele au devenit păhăruţe dovedeşte că ei abia au pus mîna pe nişte bani - să sperăm că nu-i vorba de vreo evaziune fiscală urmată de una mintală - şi că deocamdată le e frică să-i risipească. Asta şi ca să nu pară parveniţi. Ceştile de cafea sunt tot acelea, negre, mari; dacă te uiţi la cafea în timp ce sorbi din ea, vei observa că propria ta faţă seamănă cu un chip de lut, maron, căruia îi sugi nasul cu scopul de a-l înghiţi. De semnalat o chestiune interesantă: exactitatea limbajului lor. El nu i-a spus ei, de pildă: “Du şi tu scrumiera asta şi adu alta”, ci: “Te rog, să schimbi şi tu scrumiera aceasta, iubire”. Iubirea: la fel. Imediat face cafeaua, imediat toarnă băutura, imediat schimbă scrumiera, imediat este la bucătărie, imediat vine la sufragerie, imediat e frumoasă, imediat e superbă, imediat se uită la mine, imediat înţeleg ce sugerează cu acele priviri în acelaşi timp reci şi languroase, dar mereu e a lui, mereu e nefericită. Şi aproape la toţi oamenii care-şi menajează sau ascund nefericirile mari - în cazul lor sterilitatea - se poate observa sensibilitatea, uneori patologică, faţă de limbaj, de exactitatea cuvintelor, de politeţe în general. Deşi ştia bine că eu nu le fac decît o singură vizită pe an, el mi-a mărturisit că: (chiar) se întreba cum de nu le făcusem nici o vizită anul acesta. I-am răspun că: ”Mîine se face chiar un an”, ceea ce se va întîmpla chiar după ora 00.00 a acestei zile. Pe urmă, am vorbit despre bătrîneţile mele, ce să faci, el mi-a spus că nu se pot lăuda cu nimic deosebit, cu ce se poate lăuda omul în ziua de azi, aşa e, nu se puteau lăuda nici cu faptul că unul oarecare, nu contează, murise, deoarece astăzi n-a murit chiar nimeni. Pe urmă, m-au poftit înăuntru, poftiţi, poftiţi, în timp ce eu mă gîndeam cu tristeţe la tristeţea nopţilor lor, mă gîndeam cum ea se dezbracă să-şi îndeplinească îndatoririle conjugale, el de asemenea, ei se împreunează în acel pat în dormitorul unde încă n-am reuşit să intru, deoarece uşa dormitorului este mereu închisă. Pe urmă, el intră în ea ca întotdeauna şi tot degeaba intră, tot n-au copii, tot nu se întîmplă decît vechea faptă că el bagă în ea mereu mai mult decît scoate, vasăzică: băgă mereu la fel de mult / scoate mereu la fel de puţin, fără nici o diferenţă (ceea ce este un alt gen de evaziune!) etc. Dar ea trebuie să fie tare bună în pat. Ea chiar mi-a deschis uşa, mi-a spus: “Ah, poftiţi, poftiţi”, oarecum surprinsă, deoarece ei nu ştiu niciodată ziua în care eu îi vizitez. Deranjez?! Soneria lor nu mai merge de acum trei ani, de aceea eşti obligat să baţi direct la uşă, iar deoarece acestea din urmă, precum se ştie, se deschid dacă baţi ca lumea, şi uşa lor se deschide. Nu-ţi rămîne decît să reţii că ghinionul adus temporar de săritura peste maidanezul etajului lor poate fi alungat la ieşire cu o altă săritură.