Empatycon sau Cartea vieţii premature / Empatikoni ose Libri i jetës së parakohëshme


[Triumphalus sau Apusul Armăsarilor]

(fragment)

Moşul venise din nou pe malul Mării Negre ca să-şi cumpere un ochi. Dar şi să-şi petreacă o lună de miere. De obicei, pleca înapoi cu o lună de miere în plus şi cu acelaşi număr de ochi. Acum cinci ani şi jumătate, văzănd speriat cum jumătatea celor ce le putea privi cu dreptul începuse să se înjumătăţească, s-a hotărât să se consulte cu o faimoasă ghicitoare asiatică. Avea şi el dreptul să vadă cum arată lumea şi fiinţele ce o populează, înainte de a-şi da duhul. Ghicitoarea i-a cercetat stelele, i-a tâlmăcit runele, a intrat în transă, a stat de vorbă cu nişte suflete, i-a citit cărţile de Tarot, şi i-a spus clar: Acolo unde vi s-a stins, tot acolo va trebui să-l cumpăraţi. Moşului i se stinsese ochiul stâng în ţara sa natală, pe neaşteptate, în somn, şi rămăsese uimit de nesimţirea soartei. El nu-şi pierduse ochiul nici în timpul Războiului Mondial, când pericolul de a-ţi pierde un ochi sau pe amândoi era de două ori mai mare decât pericolul de a-ţi pierde capul. Îi era jenă să-şi cumpere un ochi stâng în patrie, poate fiindcă destesta modul cum priveau oamenii lumea. Mai ales că acum ţările erau pe cale de a se uni, şi-şi putea cumpăra ochiul într-un spaţiu cu mult mai mare. Aflase pe atunci şi că barbarilor din Balcani li se dăduse drumul să mai soarbă şi ei ceva lume liberă cu vederea, şi a ajuns la concluzia că ochii barbarilor sunt mai vii, mai rezistenţi şi mai aleşi, pentru că au văzut multe. Erau ochi bine antrenaţi. Pensia îi ajungea Moşului ca să cumpere de la barbari chiar şi ochiul vreunui zeu de al lor. Le putea oferi în schimb, sau ca bonus, dacă era nevoie, pe ochiul său stins, ca să fie expus pe undeva prin noile colecţii sau muzee excentrice. Pe cutiuţa de sticlă, se putea scrie fraza: “Ochi occidental meditând”.

Ca de obicei în ultimile zece veri, când se relaxa timp de o lună pe malul mării şi-şi împrospăta oasele prin degetele maseurilor orbi, pe Moş îl aştepta tânăra lui iubită, Samy, cea mai bună jumătate a lunii de miere. Samy abia împlinise treizeci de veri fierbinţi şi devenise mai senzuală şi copilăroasă după convertirea tainică de la Sofica la Samy. O duceau foarte bine împreună, deşi Samy avea un iubit în armată, iar Moşul nu se îndrăgostise de vreo jumătate de veac. Nevasta Moşului rămăsese aceeaşi tobă de memorie criminală, plină de mărunţişuri şi socoteli, fiinţă deja părăsită de orice pasiune sau compasiune sexuală. Era ca un ceas de perete. Iar Moşul nu prea avusese timp să simtă lipsa iubirii de-a lungul unei vieţi în care, să fii iubit, cel mai des însemna să fii întru totul nesemnificativ.
Samy l-a aşteptat la vamă, cu un buchet de trandafiri roşii ca sângele tinereţii.
- Oh, sufletul meu, - a strigat Samy, izbucnind în plânsul ei dintotdeauna. Pe mine devorat dorul de tine, Moşulică. Dumnezeu ştiut cum supravieţuit...
Era superbă ca în acea seară de demult, când Moşul se aşezase să bea un whiskey după masaj, în barul hotelului, şi ea s-a uitat ca un căţeluş trist, cu ochii ei înlăcrimaţi în aşa fel, încât ai fi jurat că tranziţia toată îşi deplângea nenorocul cu acei ochi. Fusese o dragoste la trei sferturi de vedere, căci Moşului i se stinsese ochiul stâng - deşi acest lucru nu prea sărea la ochi - şi amândoi, socotind şi influenţa lacrimilor ei, abia făceau doi ochi împreună.
În prima noapte a reîntâlnirii, au făcut dragoste ca nebunii. Moşul era un adevărat usturoi: alb la cap şi verde la coadă. Samy suferise enorm în acest răstimp, deoarece ţipetele ei se îmbogăţiseră. Moşul era mereu înfiorat de impresia că, de fapt, nu-şi împinge mădularul în sexul ei fierbinte, ci într-un creier poliglot şi stereo.
Sub plapumă, în lumina celor trei ochi ai iubirii, Samy i-a mărturisit că vara aceasta îşi vor găsi fără doar şi poate ochiul pierdut. Vorbise cu cineva şi luase o promisiune serioasă. Javrele astea de balcanici se cam treziseră. Acum câţiva ani îşi vindeau la preţuri de nimic toţi rinichii, testiculele, sau bucăţi impresionante de stomac, de plămâni, de ficat, iar acum aflaseră preţurile reale şi nu se înghesuiau să spargă piaţa. Dar Moşul să stea liniştit, că vara asta nu pleacă înapoi decât cu amândoi ochii. Samy visa să rămână gravidă cu el, să-i dăruiască un copilaş, iar viitorul tătic, măcar pe fi-su să-l poată vedea întreg. Or, un ochi şi operaţia respectivă nu costau mai mult decât cheltuiau ei în prima jumătate a lunii de miere. Cu puţin noroc, lepădându-şi regretele că de ce nu ne-am trezit cu ani în urmă, când preţurile erau mai umane, Moşul avea să plece înapoi cu o lună de miere şi jumătate.
Renunţaseră vara trecută la ideea de a cumpăra un ochi de sticlă sau de oaie. Nu te ajuta cu nimic, chiar dacă peste zona asta blestemată năvălise pustiul şi un strop de verdeaţă n-ar fi stricat nici în imaginaţie, sau în foame. Ochiul de sticlă putea avea un impact negativ asupra iubirii Moşului, crescându-i acestuia luciditatea şi nepărtinirea. Un ochi de sticlă strica echilibrul cerut de o iubire nebună, iar de un ochi de oaie chiar nu era nevoie.
În prima dimineaţă a lunii de miere, după ce şi-au băut cafeaua şi sucul de fructe pe balcon, Moşul a propus să meargă în bazar şi să cumpere multe clătite. I se făcuse poftă de clătite. În ţara lui, pe lângă femei, şi clătitele păreau de plastic. Samy a fost de acord, era înnebunită după clătite, s-a fardat, s-a îmbrăcat în noua rochiţă trandafirie adusă de iubit, şi au coborât la bazar. Parfumul clătitelor i-a ameţit. Voci răguşite, încă adormite, îi invitau în trei sau patru limbi de circulaţie internaţională, să poftească la un tur al staţiunii, cu cea mai bună trăsură din Europa, călăuziţi romantic de caii (numele cailor).
- Nu rău plimbare, - zise Moşul. Eu dor plimbare trăsură.
Samy n-a răspuns.
Moşul s-a întors spre ea şi brusc i-a crescut febra aceea amăruie şi urât mirositoare a crizelor de gelozie. Samy se uita la cai. Ţinea farfurioara de carton în mâini, încremenită, aştepta clătitele fierbinţi, dar nu-şi dezlipea ochii de la cai. Adica: de la mădularele cailor.
- Ce văzut iubita?
Şi fiindcă ştia limba lui Samy ceva mai bine decât un cal, şi fiindcă Samy ştia cum să-i dea explicaţii în aceeaşi limbă desfrunzită - că Moşul doar în acea limbă primea explicaţii şi nu devenea suspicios - Samy l-a pupat pe obraz şi i-a potolit curajul de prost vorbitor de limbi străine care nu se opreşte din vorbit, spunându-i:
- Mie tare milă de cai, iubitul. Samy iubit mult cai, căţei şi trandafiri.
Moşul s-a liniştit. Mădularele cailor erau umilitor de mari, dar anul acesta păreau duble şi nu lăsau nici un deget de loc pentru milă. Poate se dublaseră din cauza sărăciei. Caii slăbiseră mult şi probabil slăbitul era un mod eficace de a-ţi creşte penisul.
A fost o zi de neuitat pentru Samy şi Moş. Făcuseră plajă la nudişti, singuri şi îndrăgostiţi, pe nisipul fierbinte, nesupravegheaţi nici măcar de ciorile şi pescăruşii vlăguiţi de foame ce croşetau nu ştiu ce pânze nevăzute pe cer. Se bronzaseră, băuseră multă bere la halbă, şi doar după prânz Samy a fost pescuită brutal, de departe, de blestemul iubitului ei soldat, căci i-a venit ciclul. A plâns. A mai plâns o dată. Moşul se străduia s-o liniştească şi să-şi aducă aminte cam din ce an îşi începuse armata iubitul băştinaş al lui Samy. Moşul nu ştia cam cât poate dura armată, dacă nu e prelungită cu ceva puşcărie, pe aceste meleaguri. Nu mai ştia multe despre armată, deşi făcuse o armată cum nu se poate mai bizară. Fuseseră ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. Conform unui decret secret, au fost recrutaţi vreo nouăzeci de flăcăi din zona limitrofă unde locuia Moşul, şi au fost trimişi pe front. Dar nu pe frontul acela unde-ţi lăsai oasele pentru nimic. Dar nici pe frontul în care-ţi lăsai oasele în numele unor idei măreţe. Nu. Legiunea Moşului avea o misiune întru totul specială. Aşteptau pe malul frontului până când o voce de bas le ordona la telefon să-şi ia cutare uniformă şi să zdrobească duşmanul. Aveau peste patru feluri de uniforme. Una era a duşmanilor de azi. Cealaltă era a aliaţilor de azi. Cea de-a treia uniformă era a unor duşmani sau aliaţi potenţiali. Iar celelalte erau uniforme rase, fără însemne, în culori greu de catalogat, cât se poate de universale. Astfel ajutase Moşul ca graniţele şi gloria războiului să fie puse la punct.
- Samy supărat? – a întrebat Moşul.
- Nu, iubitule, - răspunse ea. Samy nu stare. Samy nervos din cauza ciclu, dar mai mult din cauza ochi.
Era tristă, gata să-şi piardă speranţa, pentru că omul care îi promisese s-o ajute nu dădea telefon. Dacă el n-o suna până spre seară, avea să meargă până la el la birou şi să-i smulgă ochiul acela preţios. Avea să i-l smulgă chiar dacă era să i-l smulgă din cap.
Moşul a reuşit s-o calmeze. A invitat-o la un tur cu trăsura, în cea mai romantică trăsură din Europa – cică regine şi regi neîncoronaţi se plimbaseră înainte pe ea - şi pe urmă, dacă omul nu dădea nici un semn de viaţă, Samy să meargă după el şi să vină înapoi cu ochiul. Omul n-avea de ce să-i mintă, pentru că nu era vorba de propriul său ochi, iar acest ochi nu era donat, ci vândut. Suma nu era chiar de neglijat, nu? Ei ofereau în schimb ochiul stins al Moşului, ca să fie expus la vreun muzeu de specialitate, sub inscripţia “Ochi occident donat de tot suflet”.
Samy l-a sărutat îndelung pe buze. Şi-au ales o trăsură înaltă, cu banchetă îmbrăcată în mătase groasă, vişinie, uşor ameţiţi de parfumul urinei pe iarbă uscată, şi au pornit să-şi revadă orăşelele de care îi legau nenumărate versuri nescrise, pe care nici muţenia, nici limbile materne ale fiecăruia şi nici golurile negre ale limbii comune nu le putuseră profana.
Birjarul era un rom bătrân, ras ca un ginerică, dat cu o colonie ieftină, curăţel şi plin de haz. Nu părea a fi lebedofil. Avea o viaţă simplă: când nu-i plimba pe străni cu trăsura, se îmbăta, făcea copii sau umfla balonaşe colorate, pe care le vindeau apoi copiii, nepoţii şi chiar strănepoţii lui. Îi plăcea la nebunie să umfle balonaşi coloraţi; era ca un soi de spovedanie.
Moşul s-a înţeles perfect cu birjarul – Pilică îi era numele – şi nu-i venea să renunţe la o discuţie mai lungă cu el. O discuţie începută în trăsură, continuată în vreo cârciumioară, în spaţiul acela internaţional şi beatific în care agramaţii se înfrăţesc rapid cu necunoscătorii limbilor străine. Samy zâmbea din ce în ce mai greu. Moşul se interesa de viaţa oamenilor de pe aici, dar şi de viaţa cailor lor şi a birjarilor. Pilică i-a spus că armăsarul se numea Isaf. Numele provenea din turcă şi însemna destul, suficient sau enaf, cum zic englezoii. Era cel mai frumos, cel mai pur sânge armăsar din ţara asta şi Pilică îi pusese numele Enaf, ca să nu fie deochiat. Nu se putea mai mult. Nu putea naşte iapa un armăsar mai nobil, mai chipeş, mai iubitor de oameni. E circumcis Isaf, a întrebat Moşul cândva. A, nu, râse Pilică; e liber cugetător.
Se lăsase seara şi Samy n-a mai avut răbdare. I-a rugat s-o conducă până la colţul estic al staţiunii, l-a pupat pe Moş, i-a făcut cu mâna şi a plecat după ochiul stâng. Nu era nevoie ca Moşul s-o însoţească. Iubita mea avut problem sănătos, l-a lămurit Moşul pe Pilică. Problem femeie. Cu un surâs ce se dorea de spiriduş, Pilică i-a replicat: noi toţi problem femeie, stimate domn.
După ce parfumul lui Samy s-a topit în noapte, noaptea s-a transformat într-un soi de roată beată a norocului şi a vârstelor, căci moşii s-au hotărât să-şi ia câte o sticlă mare de gin şi să se plimbe toată noaptea, toată viaţa, dacă era nevoie, până la capătul privirilor noastre, dacă se punea problema. Isaf rezista, nu degeaba era cel mai nobil cal născut vreodată pe tot cuprinsul Europei. Şi s-au plimbat moşii trăgând din sticlă, până ce au asistat la faimoasa minune a înmulţirii sticlelor, şi au vorbit şi au râs în toate limbile oamenilor, inclusiv în limba cailor, şi nimeni n-a ştiut cum Moşul a izbutit să ajungă în camera lunii de miere, dar nici n-a întrebat cineva de el. Când razele soarelui l-au zgâriat pe pleoapa singurului ochi ce se putea minuna de răsăritul soarelui deasupra Mării Negre, Moşul şi-a dat seama că n-avea putere nici măcar să vomită, exact cum i se întâmpla uneori pe front, când un nou ordin îi obliga să-şi schimbe uniforma la doar zece minute după ce se îmbrăcaseră în alta. A început să numere cu voce tare, poate dorind să-şi cheme somnul sau trezirea înapoi, şi când Samy intră în camera iubirii lor - sau în camera invizibilă a spaimelor lui - Moşul şi-a întrerupt înspăimântat numărarea, ca să asculte veştile aduse de scumpa-i voce. S-a rezolvat, iubitule, repeta vocea. Trezeşte-te şi bucură-te, ai deja doi ochi, treceam pe stradă şi m-a oprit un om inimos, un balcanic de al nostru, ce cauţi, iubire, m-a-ntrebat, un ochi, i-am răspuns, poftim, mi-a zis, şi şi-a smuls ochiul, poftim, mi-a zis, mie nu-mi mai foloseşte, m-am săturat să tot văd cum frumuseţea se duce naibii cât ai clipi din ochi, m-am săturat să mă tot uit direct în ochii absurdului care se pişă pe noi, m-am săturat să tot clipesc din amândoi ochii, sunt oameni în vârstă care vin aici din capătul ăilalt al lumii doar pentru un ochi, ei au mai multă nevoie, poftim. Şi a plecat. Iar când Moşul vroia s-o întrebe “Tu întrebat, iubita, dacă ochi drept sau ochi stâng?”, la vreo trei kilometri departe de curiozitatea lui firească, armăsarul Isaf, înconjurat de nemărginite ape sărate, spume şi sânge de cal, păştea în linişte prin luminişurile lumii ceilalte, cu un cuţit înfipt în partea dreaptă a inimii, iar stăpânul lui Isaf şi al cuţitului, până la aflarea veştii îngrozitoare, continua să bea şi în lumea viselor, sforăind ca majoritatea nomazilor: cu sufletul în altă parte.


(...)