Julia-Maria Kyçyku, Aceste vremuri / Këto kohëra (2008)
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind traduse într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.
Din Synopsis
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.
Din Synopsis
O tablă neagră de şcoală, pe care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.
***
Treisprezece
secunde
de
întuneric.
O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă
***
Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.
Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.
Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?
Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.
O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.
Vocea femeii:
- Nu e nicio problemă. Avem aici o cameră întru totul specială. E concepută şi construită exact pentru aşa ceva. Intraţi în ea, nimeni nu vă deranjează, puteţi să vă încuiaţi pe dinăuntru, pe urmă meditaţi.
Pereţii camerei sunt curaţi, proaspăt zugrăviţi în alb.
Vocea bărbatului:
- Cum „să meditez”?!
Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.
Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.
Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?
Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.
O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.
Vocea femeii:
- Nu e nicio problemă. Avem aici o cameră întru totul specială. E concepută şi construită exact pentru aşa ceva. Intraţi în ea, nimeni nu vă deranjează, puteţi să vă încuiaţi pe dinăuntru, pe urmă meditaţi.
Pereţii camerei sunt curaţi, proaspăt zugrăviţi în alb.
Vocea bărbatului:
- Cum „să meditez”?!
***
Fereastra camerei, înaltă, cu tocuri din lemn natur. Deasupra ferestrei este o icoană străveche, înfăţişând un bărbat de vârstă mijlocie cu o suliţă în mână, sub care s-a cioplit, pe o tăbliţă de lemn, întrebarea „Quo vidis”. Icoana este prea des privită şi misterioasă, ca să poţi ghici identitatea sfântului. Afară se vede un parc micuţ, aproape pustiu, doar cinci bătrâni, aşezaţi pe bănci în poziţia unor portari, citesc ziarele.
Vocea femeii:
- Pur şi simplu. Aşa cum faceţi după ce vă întoarceţi de la serviciu.
Vocea bărbatului:
- Când mă întorc de la serviciu, fac orice doar ca să uit. Iar aici e vorba să-mi aduc aminte mai bine.
Uşa camerei privite dinăuntru. Un hol mare, cu pereţii ocru, plin de tablouri mici şi mari, aranjate frumos, şi trei vase cu flori exotice.
Se vede ochiul de sticlă în palma femeii.
Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?
Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusea sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…
Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?
Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?
Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.
Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.
Vocea femeii:
- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.
Ochiul de sticlă trece în palma unui bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.
Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…
Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica.
***
Fereastra camerei de clarificare a amănuntelor sau de limpezire a memoriei. Zgomotul uşii ce se închide în urma bărbatului. Mâinile bărbatului scot lumânarea din sfeşnic şi pun în locul ei ochiul de sticlă. Dincolo de sfeşnicul cu ochi, se deschide fereastra. Se apropie. Pe marginea parcului, este o staţie de autobuz. Nimeni nu aşteaptă în staţie. Pe trunchiul unui copac, stau una peste alta nenumărate afişe de candidaţi la alegeri uitate şi proaspete, reclame de concerte, de spectacole de circ, anunţuri matrimoniale, invitaţii la partide de sex ocazional, numere de telefon, anunţuri oficiale ale primăriei, invitaţii la terapii de calmare în masă, poze de căţei pierduţi, cifre, simboluri, reclama unui sobar şi a unui meşter de chei yale. Afişele s-au schimonosit de ploi bătrâneşti şi de vânturi. Portretul unui candidat este rupt la mijloc şi, în loc de picioare, se văd coapsele unei dansatoare la bară.
Numele staţiei este „Cărarea între vii”.