Printre sute de Maestre, mi s-a întâmplat să cunosc şi pe unul care avea o viziune autentică asupra gloriei, deşi nu vroia să ştie ce înseamnă scriitor, critică sau premii literare. Ultimul volum pe care-l citise nu era semnat de nimeni şi purta un titlu dezolant: Mersul trenurilor pe anul 1969. Odată cu căderea Cortinei de Fier, câteva edituri ieşiseră din cortinele de carton şi nu ştiau cum să scape de cărţile depăşite. În loc să distrugă miile de cărţi complet mediocre, se apucaseră să ardă sau să umple spaţii goale cu cărţi despre ale căror puteri stranii nu ştiau nimic. În jur de 1001 de exemplare din Mersul trenurilor pe anul 1969, poposiseră şi la atelierul lui Maestre. Înainte de a le da foc, Maestre le făcuse o poză. Căci Maestre era fotograf. Unul complet obscur, repartizat la un muzeu de provincie. Unde a avut o certă revelaţie. Răsfoise Mersul Trenurilor, de mai multe ori, urmărind cu ochii închişi direcţia şinelor şi programul zgomotelor de altădată, localităţile în care se oprise cu câte o femeie sau cu prietenii de pahar, şi cineva sau ceva îi şoptise să-l vândă. Şi a rămas perplex, văzând cu câtă furie sau calm imbatabil cumpărau necunoscuţii aşa ceva.
Am ajuns la Maestre din întâmplare. Un prieten de departe – unul din cei care cred că Dumnezeu s-a născut în Balcani – mă rugase să-i fac rost de fotografia unei zeiţe antice. Nu-l puteam refuza. Graţie unei uneltiri a numerologiei cu răbdarea de şomer, am aflat că exista un singur portret al Zeiţei, tocmai la muzeul unde lucra Maestrul. Îl deportaseră acolo încă din anii '60. Era sărac lipit patriei; nu avea nici nevastă, nici urmaşi, nici vreun animăluţ consolator, darmite bănuţi, dar trăia înconjurat de un calm nemaipomenit. Se simţea glorios în acel calm. Şi-ar fi dat toate negativele vieţii sale, sau s-ar fi apucat să scrie un mers al trenurilor, ca gloria aceea să nu dispară. Probabil era aceeaşi glorie de care îi vorbiseră cu înflăcărare câţiva dintre cumpărătorii Mersului Trenurilor pe anul 1969. Acesta funcţionase ca un soi de terapie.
L-am găsit în cămăruţa sa întunecată, parcă ştia că ne vom împrieteni. Din această cauză, dar şi pentru că nu vorbea luni de zile decât cu cele două tunuri şi minele ruginite din curtea muzeului, nu s-a grăbit să mă asculte, ci mi-a povestit viaţa. Greu de uitat. Fusese fotograf încă din pântecele mămicii. Mai uşor accepta că se născuse fără cap, decât fără aparat foto. De-a lungul vremii, fotografiase tot, pe toţi şi pe toate. După o perioadă fermecătoare, venise comunismul şi Maestre pornise să imortalizeze noile izbânzi. Îi tăiaseră privirea tot felul de nemuritori. Soldaţi, scriitori, veterani, eroi, duşmani mascaraţi, chiaburi pedepsiţi şi ţărani morţi de foame. În taină, fotografiase femei violate, bătrâne înnebunite de pierderea fiilor prin puşcării sau în exil, şi taţi spânzuraţi din neputinţa de a nu turna pe nimeni. Fotografiase deţinuţi construind aeroporturi, orbi mulgând vaci grase, şi chiar o legiune de târfe care juraseră solemn în faţa întregului judeţ că se vor lăsa cusute.
Ştia despre Zeiţă. A trebuit să ne batem cu praful a trei decenii de nepăsare balcanică, până ce am scos din beznă preţiosul portret. Mai demult intuisem eu o inteligenţă superioară, ca să nu zic mistică, a şobolanilor. Îi mâncaseră doar mâna stângă, adică o brăţară de aur curat ca lacrima. Dar Maestre m-a liniştit. Unde e omul, a spus, e şi filmul din care s-a născut. Şi am găsit pătrăţelul din care se născuse Zeiţa. Maestre l-a luat, l-a curăţat, şi mi-a compus un portret de mărime naturală, ca şi cum m-aş pregăti să mă însor cu Zeiţa. Aşteptând să se usuce nevasta, am stat la o ţigară cu Maestre. Tot în cămăruţa lui. Nu ţi-ai fi dorit să ai un asemenea mormânt. Poate nici el. Mi-a încredinţat atunci oful pensiei sale, cum s-ar zice. Nu stătea degeaba el la muzeul ăla prăpădit. Avea o misie aparte. Era în acelaşi timp fotograful muzeului, paznicul lui neadormit şi trimisul special al Memoriei. Dumneata crezi că minele alea mari sunt goale, nu?! Nici nu mă gândisem la ele. Ei, nu sunt, spuse Maestre. Nu sunt deloc goale!
El stătea la muzeu tocmai ca să oprească o potenţială explozie a minelor. Căci minele erau pline până la refuz. Cu Nimic. Maestre era ferm convins că minele sunt pline cu nimic, cu neant. Nimicul năvălit peste lume nu se mulţumise de atâţia nechemaţi pe care îi posedase. Nimicul începuse să ocupe treptat toate spaţiile rămase goale. Chiar nu simţi, m-a întrebat. Faptul că numărul ignoranţilor creşte cumplit, înseamnă că mulţi, mulţi oameni vor fi răpiţi de catastrofe.
Nu mi-a spus nimic despre metoda sa de luptă. Mi-a povestit însă, cu o bucurie de îngeraş, despre capodopera vieţii sale de nimeni cu aparat în mână. O realizase pe front. Într-un cort sfâşiat de gloanţe, un soldat se bărbiera. Din oglinda aia prăfuită – oglindă-oglinjoară, cine-i cel mai citi(a)t din ţară? – se puteau zări frânturi de lume şi membre de camarazi care abia săriseră în aer, iar soldatul se bărbierea liniştit, ca şi cum ar fi trăit doar în fotografia lui Maestre. Acestuia încă nu îi era foarte clar dacă soldatul se bărbierea în realitate sau doar pe celuloid. Dar nu conta. Şi aşa realitatea aia devenise neant. Soldat înainte de moarte, bărbierindu-se – acesta era titlul.
Zeiţa se uscase. Maestre mi-a făcut-o cadou regretând că nu-mi putea dărui un Mers al Trenurilor, căci stocul se epuizase, pe urmă şi-a adus aminte să mă întrebe: Dar matale cu ce te ocupi? Cine eşti, de fapt?
- Un anonim nebărbierit, - i-am spus.
Am ajuns la Maestre din întâmplare. Un prieten de departe – unul din cei care cred că Dumnezeu s-a născut în Balcani – mă rugase să-i fac rost de fotografia unei zeiţe antice. Nu-l puteam refuza. Graţie unei uneltiri a numerologiei cu răbdarea de şomer, am aflat că exista un singur portret al Zeiţei, tocmai la muzeul unde lucra Maestrul. Îl deportaseră acolo încă din anii '60. Era sărac lipit patriei; nu avea nici nevastă, nici urmaşi, nici vreun animăluţ consolator, darmite bănuţi, dar trăia înconjurat de un calm nemaipomenit. Se simţea glorios în acel calm. Şi-ar fi dat toate negativele vieţii sale, sau s-ar fi apucat să scrie un mers al trenurilor, ca gloria aceea să nu dispară. Probabil era aceeaşi glorie de care îi vorbiseră cu înflăcărare câţiva dintre cumpărătorii Mersului Trenurilor pe anul 1969. Acesta funcţionase ca un soi de terapie.
L-am găsit în cămăruţa sa întunecată, parcă ştia că ne vom împrieteni. Din această cauză, dar şi pentru că nu vorbea luni de zile decât cu cele două tunuri şi minele ruginite din curtea muzeului, nu s-a grăbit să mă asculte, ci mi-a povestit viaţa. Greu de uitat. Fusese fotograf încă din pântecele mămicii. Mai uşor accepta că se născuse fără cap, decât fără aparat foto. De-a lungul vremii, fotografiase tot, pe toţi şi pe toate. După o perioadă fermecătoare, venise comunismul şi Maestre pornise să imortalizeze noile izbânzi. Îi tăiaseră privirea tot felul de nemuritori. Soldaţi, scriitori, veterani, eroi, duşmani mascaraţi, chiaburi pedepsiţi şi ţărani morţi de foame. În taină, fotografiase femei violate, bătrâne înnebunite de pierderea fiilor prin puşcării sau în exil, şi taţi spânzuraţi din neputinţa de a nu turna pe nimeni. Fotografiase deţinuţi construind aeroporturi, orbi mulgând vaci grase, şi chiar o legiune de târfe care juraseră solemn în faţa întregului judeţ că se vor lăsa cusute.
Ştia despre Zeiţă. A trebuit să ne batem cu praful a trei decenii de nepăsare balcanică, până ce am scos din beznă preţiosul portret. Mai demult intuisem eu o inteligenţă superioară, ca să nu zic mistică, a şobolanilor. Îi mâncaseră doar mâna stângă, adică o brăţară de aur curat ca lacrima. Dar Maestre m-a liniştit. Unde e omul, a spus, e şi filmul din care s-a născut. Şi am găsit pătrăţelul din care se născuse Zeiţa. Maestre l-a luat, l-a curăţat, şi mi-a compus un portret de mărime naturală, ca şi cum m-aş pregăti să mă însor cu Zeiţa. Aşteptând să se usuce nevasta, am stat la o ţigară cu Maestre. Tot în cămăruţa lui. Nu ţi-ai fi dorit să ai un asemenea mormânt. Poate nici el. Mi-a încredinţat atunci oful pensiei sale, cum s-ar zice. Nu stătea degeaba el la muzeul ăla prăpădit. Avea o misie aparte. Era în acelaşi timp fotograful muzeului, paznicul lui neadormit şi trimisul special al Memoriei. Dumneata crezi că minele alea mari sunt goale, nu?! Nici nu mă gândisem la ele. Ei, nu sunt, spuse Maestre. Nu sunt deloc goale!
El stătea la muzeu tocmai ca să oprească o potenţială explozie a minelor. Căci minele erau pline până la refuz. Cu Nimic. Maestre era ferm convins că minele sunt pline cu nimic, cu neant. Nimicul năvălit peste lume nu se mulţumise de atâţia nechemaţi pe care îi posedase. Nimicul începuse să ocupe treptat toate spaţiile rămase goale. Chiar nu simţi, m-a întrebat. Faptul că numărul ignoranţilor creşte cumplit, înseamnă că mulţi, mulţi oameni vor fi răpiţi de catastrofe.
Nu mi-a spus nimic despre metoda sa de luptă. Mi-a povestit însă, cu o bucurie de îngeraş, despre capodopera vieţii sale de nimeni cu aparat în mână. O realizase pe front. Într-un cort sfâşiat de gloanţe, un soldat se bărbiera. Din oglinda aia prăfuită – oglindă-oglinjoară, cine-i cel mai citi(a)t din ţară? – se puteau zări frânturi de lume şi membre de camarazi care abia săriseră în aer, iar soldatul se bărbierea liniştit, ca şi cum ar fi trăit doar în fotografia lui Maestre. Acestuia încă nu îi era foarte clar dacă soldatul se bărbierea în realitate sau doar pe celuloid. Dar nu conta. Şi aşa realitatea aia devenise neant. Soldat înainte de moarte, bărbierindu-se – acesta era titlul.
Zeiţa se uscase. Maestre mi-a făcut-o cadou regretând că nu-mi putea dărui un Mers al Trenurilor, căci stocul se epuizase, pe urmă şi-a adus aminte să mă întrebe: Dar matale cu ce te ocupi? Cine eşti, de fapt?
- Un anonim nebărbierit, - i-am spus.
Bucureşti 2005