Spaima oglinzilor
În ziua în care m-am născut, sunt sigur că un melc neînsemnat a început înconjurul ţării sau al timpului. Căci în fiecare zi de naştere câte un melc – sau poate acelaşi melc al mai multor muritori – porneşte la drum sau îşi încheie un drum, ceea ce e cam acelaşi lucru.M-am născut în aceeaşi zi cu cel mai cutremurător proverb revelat de la invenţia roţii încoace, spunea el după un sfert de coniac. Bea mereu la metru, adică înşira paharele unul după altul şi le golea considerând că astfel înainta cu un metru înspre taina celor văzute, dar nu ştia exact câţi metri de coniac îi mai rămăseseră până la taina tainelor, zona unde cele văzute se dezbrăcau, devenind nevăzute.
Aceasta era şi marea taină a beţiei sale şi nu dorinţa atroce sau neputinţa incontrolabilă de a-şi recupera viaţa risipită prin închisori, viaţă pe care, de altfel, o numea “reculegere întru singurătatea genei balcanice”.
Se născuse foarte sus în munţi, într-un sat ce se afla mai aproape de frumuseţea sublimă a morţii (lepădarea de orice tiranie trupească, repeta el) decât de zilele omului şi fusese singurul copil, poate de la invenţia puştii încoace, a cărui naştere nu fusese întâmpinată cu trageri în aer.
Apăruse pe lume cu două luni mai devreme, iar nici unul dintre bărbaţii neamului său nu coborâse până jos, în oraşul cel mai apropiat, ca să procure gloanţele lunilor viitoare.
Când se răspândi vorba că una dintre femeile neamului cutare născuse un băiat, dintr-o inerţie strămoşească, toţi bărbaţii luară puştile şi încercară să-şi exprime bucuria trăgând în aer.
Dar n-aveau gloanţe.
Era un fapt ruşinos, o adevărată nenorocire ca un băiat proaspăt ivit pe lume să nu-şi inaugureze drumul anevoios al vieţii însoţit de gloanţele de rigoare; cu tăcerea fără-de-gloanţe se vestea doar naşterea fetiţelor.
Prin obiceiul tragerii cu puşca, bătrânii care amuţiseră cu două sau trei secole în urmă, probabil descântau amorţeala eventuală a vieţii noului născut sau îi deschideau un drum în cer, avertizând şi înlăturând de la bun început pe acei îngeri care fac joc dublu, înfulecându-i din drum pe cei ce se îndreaptă spre Dumnezeu.
Aşa că drumul a trebuit să mi-l croiesc singur, fără sprijinul ocult al glonţului, spunea el. Încremeniţi în curtea scorţoasă a casei, tata, unchii şi verii mei şi-au dat seama cât de frumos e cerul. Era poate prima oară când au încercat să nu tragă într-o direcţie anume, la norul acela sau la puzderia de culori alpine şi tata a binecuvântat lipsa gloanţelor, spunând că “Cine-şi ridică puşca înspre cer, va fi obligat să-L ochească pe Dumnezeu”.
Or cu Dumnezeu nu se glumea, dovadă fiind şi mila Lui de necuprins după atâtea trageri nebuneşti care găuriseră cerurile, încât lumina rară a soarelui părea mai degrabă a fi o ninsoare rămasă de pe urma spulberării unui zeu.
Iar proverbul născut în aceeaşi zi cu mine, spunea Profesorul, este de un laconism asurzitor, la un pas de înţelepciunea muţeniei.
Cel născut în aceeaşi zi cu lipsa gloanţelor şi cu proverbul era botezat “Profesorul de Folclor”. Era deja bătrân, cu tenul bleu al sfinţeniei întârziate şi obligatorii şi cu acel strabism – între şiretenie nemiloasă şi bunătate exorbitantă – dobândit în cincisprezece ani de ocnă grea.
Beam mereu la metru, în cea mai nobilă cârciumă iertată de ruinarea capitalei interbelice, şi niciodată nu uita să mă fascineze cu legende inedite, cu versuri tulburătoare sau pur şi simplu cu acea tăcere orbitoare care te obligă să păşeşti înspre ultimul înţeles al lucrurilor respirând scrumul rămas după moartea cuvintelor.
Era deja prea târziu ca moartea sau viaţa să-l mai poată speria cu ceva, dar, într-o după-amiază de toamnă, după zece centimetri de coniac, mi-am dat seama că mereu apare ceva mai presus de spaimele noastre ancestrale; pentru el, viaţa şi moartea aveau de mult unul şi acelaşi preţ, erau ca două surori lipite care trăiesc din aceeaşi inimă, însă deasupra spaimei produse de ele, se înălţa o altă invenţie a omului: oglinda.
- În ultimii patruzeci de ani, nu m-am uitat niciodată în oglindă – mi-a mărturisit brusc. Nu ştiai?! Nu ţi-am povestit despre oglinzi?!
Nu-mi povestise niciodată nimic despre oglinzi.
Întrebării mele: “De ce nu v-aţi uitat în oglindă în aceşti patruzeci de ani?” (din care trebuia cu siguranţă să scad garnitura de vreo cinci sau zece ani a nevoii sale de a zgudui), mi-a răspuns pur şi simplu că: “Nu ştiu ce poate ieşi din ele, ce poate pieri în ele…”.
Era prima oară când teama de o surpriză – ce putea fi, estetic vorbind, chiar mortală – mi s-a părut oarecum aiurită, o teamă cu nimic bărbătească, iar până atunci, în nenumăratele oglinzi ale adolescenţei mele nu intrasem decât eu şi din ele nu ieşise decât un băiat din ce în ce mai bărbat (crescut şi înfrumuseţat pentru necazuri alese sau pentru glonţ, ar fi proorocit bătrânele), din ce în ce mai chipeş, la un moment dat atât de chipeş, încât a avut norocul rar ca soarta, în genialitatea-i matamatică, să scape din mâini o socoteală şi să nu-l ajute să pună mâna pe pistolul ilegal al bunicului şi să-şi zboare creierii de atâta frumuseţe insuportabilă.
Profesorul de Folclor nu era cine ştie ce de chipeş, nu fusese chiar niciodată o faţă evadată din comun. Avea doar aerul de evlavie cam inutilă a ocnaşilor condamnaţi pe nedrept.
Era imposibil să crezi că se speria de frumuseţea-i lăuntrică brăzdată de atâtea dezamăgiri şi umilinţe fără seamăn, dar era uşor să crezi că vedea în oglinzi nişte portiţe tainice spre alte lumi. Printr-o spargere neaşteptată, puzderia lucrurilor neştiute sau interzise nouă, se putea scurge deasupră-ne şi noi deasupra lor, într-o nebunie sau pierzanie încă nepublicată, şi curiozitatea (cea care ne împiedică pe noi, balcanicii, să ne luăm viaţa, cum spunea el), m-a făcut să comand încă douăzeci de centimetri de coniac.
Preoţii fiind încă la închisoare, îngropaţi sau desacralizaţi prin lege şi fiindcă nici un muritor din capitală nu se dovedise a fi până atunci prea străin sau prea apropiat ca Profesorul să-i poată încredinţa întâmplări stranii, el a descoperit chiar la mine acel calm care amestecă în egală măsură preotul ilegal, omul care nu va reuşi niciodată să devină spion şi fiinţa destul de distantă şi de interiorizată, ca să nu te creadă întru-totul, fără a cădea ispitei de a-şi bate joc în tăcere de tot ce va auzi.
Treimea comunicării perfecte, o numea.
Era o seară de toamnă, îmbătată de acele culori simple şi tăcute care-ţi tulbură memoria, şterg încet, dar sigur, limitele fiinţei, şi nu-ţi vine să crezi ce viaţa ai avut; acei douăzeci de centimetri de coniac, împreună cu o nostalgie în general, un fel de spovedanie mută a păcatelor deja iertate, mi-a deschis poarta spre invincibilul nord al ţării, spre acel tărâm stâncos, închis în tăcerea lui sticloasă, înzăpezită şi respingătoare în lipsa cuvintelor de prisos, în acea tăcere fabuloasă în care munţii şi stâncile, ca să dea probabil un strop de nădejde rugăciunilor noastre, luaseră chipuri de străbuni.
Profesorul avea o voce joasă, de lăută sau de nai răcit, o voce în care puteai asculta golurile ocnei, ale eşecurilor, ale învingerii vieţii tocmai prin renunţarea la viaţă, ale aşteptărilor epuizante, o voce care, printr-un delir care pare calm datorită extinderii în timp, te introduce în spaţii închise, tainice.
Ştiam că era unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii; ştia la perfecţie câteva limbi străine, ştia pe dinafară Biblia şi Coranul în original, Divina Comedia, Zoharul şi Talmudul Ierusalimului şi bineînţeles că eram măgulit de faptul că o astfel de fiinţă mă alesese tocmai pe mine ca ascultător. Nu mă respingea adevărul că mulţi dintre oamenii ca ei – fără a înţelege sau a accepta că gloria sfârşitului de mileniu o luase razna, învelind starurile cinematografiei şi inventatorii de lucruri mărunte, prin care lipsa utopiei încerca să facă munca duhului – abia aşteptau să facă rost de un scriitor, să agaţe, mai bine zis: un imortalizator al martiriului lor neglijat de toate premiile, documentarele sau ziarele de succes – şi era singura-i mică nebunie (sau copilărie) care dădea culturii sale imense un grăunte de poezie terestră.
În afara coniacului.
Mi-a povestit că, întâmplător, graţie unei întâmplări din acelea sacre, pusese mâna, acum patruzeci şi cinci de ani, pe nişte manuscrise, nişte cântece folclorice din nord.
Erau nişte manuscrise neînchipuit de preţioase ale unui călugăr franciscan care culesese folclorul nordului şi care, imediat după eliberarea ţării, fusese aruncat în aer cu dinamita în prezenţa enoriaşilor, ca să se vadă clar că Dumnezeu nu există, iar dacă există, e prea miop în ceea ce-i priveşte pe unii dintre slujitorii Săi aci.
În acele manuscrise era vorba de un sat închis lumii, undeva prin “Vârfurile Blestemate”, unde un lăutar fără-de-moarte, de pe vremea zmeilor şi a zânelor, îi cânta frumuseţii cu o voce atât de neobişnuită, încât se înfiorau sub scoarţa de gheaţă chiar şi vietăţile fosilizate.
Comentariile îi aparţineau Profesorului.
Ceea ce se chinuiseră să facă gloanţele, reuşise să îndeplinească vocea lăutarului; niciodată cât vom avea trup nu ne vom da seama de incomparabila putere a vocii umane, spunea. Ce altceva este Apocalipsa, decât o voce venind înspre noi în tonalităţi diferite, ca să ne cureţe în toate straturile deodată?!
Satul respectiv, cu cincizeci de turnuri de piatră, cu oameni tăcuţi, cu puşti, răzbunări, femei, cai, gâini, vaci etc., cu o viaţă atât de simplă şi de săracă, încât mânca găina piatră, iar ouăle gâinilor arătau a ploaie de pietre cereşti sau a semne cereşti pietrificate…, deci satul avea o ierarhie deosebită de valori: lucrul cel mai scump şi cel mai adorat era puşca. Este interesant de văzut dacă acest cult al puştii are de-a face cu setea noastră de putere sau cu oboseala genetică provenită după atâtea vicii ale istoriei, care ne-a convins poate până la sfârşitul veacurilor că mereu ne va ataca cineva, ceva, mereu ne naştem lipsiţi de cel mai important membru: puşca. E clar că noi, albanezii, suntem poporul cu rata cea mai scăzută a sinuciderilor din lume. Mai prejos de ceea ce ne ispiteşte sau ne duce la sinucidere, ne e jenă să cădem, nici nu putem cădea; mai presus se poate ajunge doar prin moarte; moartea întârzie; ne trezim în fiecare clipă condamnaţi la supravieţuire… Deci, cultul armei n-are de-a face cu spaima faţă de viaţă, cu scârba faţă de repetarea lucrurilor, nici cu libertatea totală asigurată în fiecare clipă de putinţa de a evada din această lume cu ajutorul doar al unui glonţ… Nu ştiu ce să spun. Cred că mai trebuie vreo zece centimetri de coniac, ce zici?
Zic că trebuie.
Ne-am mai apropiat zece centimetri de ţinta lui.
Se pare că cele văzute sufereau, în acea seară tomnatică, de o pudoare de oţel.
Timp de două secole, în sat se formase un fel de grădină eternă, unde crescuse trunchiul genealogic al armelor, cea mai înaltă ramură a sa fiind preschimbată în puşcă. De asemenea, în acel sat, dăduse rod toată munca silnică a câtorva generaţii de bărbaţi pentru a înfiinţa o fabrică de arme. Era, de fapt, o galerie, un soi de atelier pentru producerea puştilor şi a gloanţelor; exact atunci îşi săpase loc în vocabularul sătenilor şi cuvântul “Creaţie”. De atunci, nu s-a mai spus: “Se fac puşti, se produc puşti, se confecţionează puşti etc.…”, ci “Se creează puşti”, creaţia fiind o artă, un spaţiu palpitant, exaltant, mişcat de vraja sufletului chinuit de limitele zgârcite ale lumii, o evadare tăcută. Cântecul pomeneşte un întreg univers de puşti, cele mai ingenioase sau trăznite modele: în formă de femeie, de vulpe, de şarpe, de pin, de sticlă, de ţigară, de mână, de spadă, de baston, de lulea, de fum, de baghetă, de cheie, etc., precum şi gloanţe în formă ouă, de limbă, de măslină, de alună, de ochi, de dinte, de tăcere etc. S-a ajuns până la crearea puştilor şi a gloanţelor din argint. Se pomenesc chiar şi trei puşti din aur. Pacea satului, pe de altă parte, nu fu tulburată decât de obişnuitele răzbunări şi de bocetele de rigoare, pe când caprele, urşii, lupii, păsările şi celelalte vietăţi trăiau liniştite, căci sătenii considerau vânătoarea un păcat. Păcat de gloanţele trase peste animale. Şi aşa animalele închideau în ele suflete de oameni care cine ştie ce păcate strigătoare la cer săvârşiseră. Poate uciderea le-ar fi eliberat, dar poate le-ar fi închis în spaţii astrale mai chinuitoare.
La un moment dat, această zonă muntoasă şi izolată a devenit un fel de inimă de argint a Balcanilor, un fel de buzunar binecuvântat al belşugului. Cu cât mai desăvârşite deveneau puştile şi gloanţele, cu atât mai mult ele se îndepărtau de origine, cu atât mai rar se foloseau, cu atât mai puţin oameni mureau.
Sute de călători, mii de vecini, străini de neam necunoscut, vorbind în limbi ciudate sau prin semne poposeau în sat, dorind să cumpere cât mai multe puşti, cât mai multe soiuri de puşti şi de gloanţe, fiind gata să plătească nu doar în aur curat, în argint, ci şi în desfătări deocheate cu femei aduse de departe.
Dar ce altceva putem face noi cu aurul şi argintul – cânta lăutarul – când noi din ele facem doar puşti şi gloanţe?!
Să faceţi alte puşti şi gloanţe, răspundeau cei veniţi.
Cu trecerea timpului, îmi spunea Profesorul, arta atinsese vârfuri de nebănuit, şi unul dintre cumpărători, un poet de seamă al Europei de atunci, ajunsese să spună că: “Sunt aşa de frumoase, încât ţi-e milă să tragi cu ele. E ca şi cum ai trage cu femei…”.
Deci, trebuia oprită vânzarea.
Şi s-a oprit vânzarea.
Tot aurul şi argintul satului, inclusiv cel câştigat din vânzări, s-a convertit în puşti şi gloanţe, iar sătenii şi-au revenit la viaţa de dinainte, în simplitatea şi credinţa strămoşilor.
Răzbunările şi bocetele zăceau acum în depozitele satului, în formă de armament din metale preţioase.
Era păcat să tragi cu atâtea femei superbe.
Încă zece centimetri de coniac, vă rog! Da.
Cel mai scump lucru după puşti, dintotdeauna fuseseră femeile. Ierarhia s-a prăbuşit când un sătean întors din pribegie a adus în sat, din China sau din nu se ştie de unde, o placă de cer sau de apă îngheţată, orbitor de clară, în care te puteai vedea ca în oglindă. Sătenii au numit-o oglindă. Dar nu era deloc uşor de făurit, cum era o puşcă, de pildă. Încercările disperate ale maeştrilor de puşti au eşuat în aceeaşi euforie ţărănească a creării puştilor şi în sat, timp de cincizeci de ani, a rămas doar o singură oglindă, cea adusă de pribeagul acela din te-miri-ce pământ al Domnului.
După o adunare solemnă, sătenii au căzut de acord să se vadă în oglindă conform unei cozi bine definite, la început cei bătrâni (ei fiind mai aproape de pierderea vederii şi de moarte), pe urmă cei tineri şi, ultimii, copiii. S-a descoperit rapid că oglinda ascundea nu ştiu ce vrăji stocate şi te putea scoate foarte uşor din minţi şi, cum bătrânii erau totuşi mai încercaţi de suferinţe, erau în acelaşi timp şi mai ocrotiţi mintal, şi oarecum mai puţin importanţi în caz de nebunie.
- Astfel – cânta lăutarul – se pogorî-ntre noi Sărbătoarea Oglinzii.
Vremurile s-au scurs în pace şi credinţă, până când un neam străin a încercat să intre în legătură cu acest sat, ceea ce era mult mai greu decât să creeze o oglindă.
Fiecare necunoscut trebuia să treacă mai întâi proba Oglinzii, ca să poată fi primit în Casa de Călători a satului.
Se pare că primii delegaţi străini n-au fost la fel de chipeşi în acelaşi timp în realitate şi în necruţătoarea oglindă; purtau fără să-şi dea seama nişte “luciri potrivnice în priviri” şi n-au fost acceptaţi în Casa de Oaspeţi.
Mai târziu, alţi străini, chiar şi vecini, au încercat să intre în legătură cu sătenii oglinzii, dar n-au izbutit. Lăutarul nu ne lămureşte clar dacă pe săteni îi speria dezvăluirea secretului creării puştilor sau pierderea faimei ca maeştri de neîntrecut într-ale puştilor sau pur şi simplu îi intimida deosebirea vădită între ei şi străini.
Lăutarul ne mai spune că, la un moment dat, lucrurile s-au încurcat rău de tot şi Legea de Aur a Munţilor a mai fost îmbogăţită cu interzicerea prin moarte a căsătoriilor îndepărtate: nici un fecior şi nici o fecioară să nu cadă pradă străinilor de tot soiul. Şi, cum legea e sfântă, timp de trei sau chiar patru generaţii oamenii s-au căsătorit numai între ei. Ştiu că te aştepţi la vreo poveste cu balauri, zâne capricioase şi monştri, îmi spunea Profesorul, deja ameţit de atâta drum. Ei, află că n-a fost nici un zmeu, nici un monstru. A fost pace, simplitate şi tăcere, până când au venit pe lume pruncii celei de-a treia sau a patra generaţie de maeştri într-ale puştilor.
Crezuseră că puşca nu-i decât o prelungire exterioară a creierului, la fel ca şi mâinile, organele genitale şi băutura, iar copii nu-s decât nişte prelungiri independente ale vieţii noastre pe pământ.
Ce era de necrezut? Că erau toate fete.
Erau toate fete!
De necrezut: erau toate de o frumuseţe deprimantă, imposibilă, îmbolnăvitoare, o frumuseţe care te întrista mai mult decât orice lucru trist, decât orice crimă, orice fericire sau nefericire exagerată.
Nu atât prin desăvârşirea trăsăturilor, prin neputinţa sufletească de a le cunoaşte sau prin impotenţa chinuitoare strict umană de a le poseda cum se cuvine. Pur şi simplu, erau neaşteptat de frumoase, neînchipuit de străine. Îţi mărturisesc: erau uluitoare, cum nu ştiai că poate fi frumuseţea. Fuseseră plăsmuite în spaţii de cunoaştere unde noi avem să ajungem abia după un secol sau chiar niciodată… Se poate spune că se născuseră exact la graniţa fragilă dintre cele două lumi…
Legea de Aur a Munţilor hotărâse de mult că viaţa unui om, oricât de urât ar fi el, în caz de moarte prin răzbunare, trebuie răsplătită de către ucigaş cu o altă viaţa de om, oricât de frumos ar fi el.
Dar aceste fecioare străine au luat nenumărate vieţi de urâţi şi de frumoşi, cam tot ce ecomisese culmea atinsă de crearea puştilor, de nu se mai putea găsi urâţenie sau frumuseţe pentru a le pedepsi.
Mă înţelegi?
Părea foarte tulburat.
Căuta ceva prin buzunare.
Lăutarul spune că munţii erau populaţi de fiinţe din alte lumi, de zâne, spiriduşi, preoţi, prooroci, păsări fatidice, stafii, fantome de războinici nemiloşi şi, bineînţeles, de nemuritori.
Întâlnirea cu ei putea avea urmări dezastruoase.
Îţi pierdeai graiul, vederea, virilitatea, ca să nu mai pomenim de faptul că te puteau împietri cu o simplă şi nevinovată privire sau te puteau goni definitiv din minţi cu un simplu zâmbet…
De necrezut: fecioarele nelumeşti erau toate nebune! Nu făceau gălăgie, nu ţipau noaptea, nu erau agresive, nu omorau pe nimeni, nu ameninţau, nu vorbeau aiurea. Erau doar nebune. Există şi o nebunie greu de depistat, puţin peste cea a artiştilor, stranie, dar e nebunie curată.
Bineînţeles că mă frământam să fac legătura între acele frumoase edenice cu teama, aproape tot atât de stranie ca ele, a Profesorului faţă de oglinzi. Mă gândeam că nimerisem la vreuna din nenumăratele sărituri poetice ale dânsului, vreo chestiune cu învechirea sau depăşirea fiinţei (sau obrazului) umane, mânjirea frumuseţii primordiale, îndepărtarea deja nemăsurabilă şi irecuperabilă de Rai. Faptul că una dintre acele fecioare, pur şi simplu uitându-se în Oglinda satului, a preschimbat-o într-o pulbere neagră ca de onix, nu m-a mişcat.
Sperietura sătenilor, somnul lor bântuit dintr-o dată de spirite agitate, de culori nemaivăzute şi de sunete excitante sau înfricoşătoare, la fel nu m-au emoţionat.
Te rog, să nu te aştepţi la închipuiri arhaice cu oglinzi-portiţe spre alte lumi sau spre alte fiinţe, cu suflete condamnate la tantalism copilăresc, suflete care se uită de dincolo sau din noi spre această şi spre acea lume, fără a putea fi cele ce nu pot fi, fără a putea gusta nimic… Am vrut doar să-ţi povestesc cum opt sute de metri sub acest sat, eu am cărat timp de cincisprezece ani, ceas după ceas, cărbune, pietre pentru temelii şi gânduri de balcanic. Timp de cinsprezeci ani, înainte să ne ducă la construirea pistei aeroportului naţional.
- Ştii povestea melcilor. N-o ştii?! Nu ţi-am povestit niciodată de melci?!
M-am grăbit să-l întreb ce s-a ales cu fecioarele splendide şi străine, cum au murit – că de murit, cu siguranţă au fost ucise – şi chiar cu puştile acelea ciudate: frumuseţe ucisă prin frumuseţe, doar cum viaţa frumoasă ştie să se sinucidă; dar am tăcut, înrobit fiind, ca de atâtea ori, de acea misterioasă tăcere în care toate curiozităţile şi amănuntelee profane amuţesc. Poate aceasta era soarta povestirilor şi a ascultătorilor lor: moartea, dispariţia oricărei întrebări.
Profesorul tot căuta ceva în buzunare.
Mă-ntrebi, poate, ce s-a întâmplat cu ele… S-a întâmplat să mă uit într-o dimineaţă la oglinda comandaturii şi să nu-mi dau seama nici astăzi cum de s-a făcut praf şi cum de mi-am continuat meditaţia la carcera de izolare, o lună, pentru deformarea cu premeditare a imaginii partidului la putere!
A găsit ce căuta în buzunare. Îşi ţinea pumnul strâns.
Urmă acea tăcere a neputinţei omeneşti de-a înghiţi nişte episoade zburdalnice sau de o poetică infantilă, care n-ar face casă bună nici cu casa de nebuni. Mi-a mărturisit, cu capul rezemat la capătul acelui drum de tărie, că toate aceste taine mi le spusese, fiind convins că la mine nu moare nimic, nimic nu putrezeşte. Nu m-a lăsat să fiu prefăcut, spunându-mi că dintre toţi ascultătorii lui, care formau aproape o armată de rataţi în devenire, numai tu ţi-ai bătut joc de cele spuse în cea mai sinceră uimire copilărească!
Vroiam din tot sufletul să-l conving că nu-mi bătusem joc de cele povestite, dar m-a încremenit cu o privire duioasă şi atotînţelegătoare, care m-ar fi spulberat dacă aş fi fost oglindă, şoptindu-mi cu vocea-i de lăută bătrână sau de nai răcit: “Nu uita să mai aduci măcar un milimetru de drum… E foarte uşor, e chiar o plăcere să te gândeşti cum un nenorocit de profesor sau de puşcăriaş de folclor, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace se bărbiereşte în gând…”.
Am adăugat trei centimetri de drum.
- Fii atent, a continuat el. Îţi încredinţez acum melcul vieţii mele sau viaţa melcului meu, cum vrei.
Şi-a deschis pumnul şi puse pe masă un melc.
- Ne-am cunoscut la pista aeroportului naţional, acolo l-am prins. Sărmanul, abia pornise s-o parcurgă. De atunci am rămas fraţi de suflet. Fii atent! Eu lipsesc un pic din trezia generală, dar nu mor. Te rog să ai grijă de el. Hrăneşte-l şi scoate-l la o plimbare scurtă. Bine?
- Cu ce să-l hrănesc? – am întrebat. Habar n-am ce mănâncă melcii…
- Cu poveşti, oftă el. Dar nu cu din alea proaste…
Aceasta era şi marea taină a beţiei sale şi nu dorinţa atroce sau neputinţa incontrolabilă de a-şi recupera viaţa risipită prin închisori, viaţă pe care, de altfel, o numea “reculegere întru singurătatea genei balcanice”.
Se născuse foarte sus în munţi, într-un sat ce se afla mai aproape de frumuseţea sublimă a morţii (lepădarea de orice tiranie trupească, repeta el) decât de zilele omului şi fusese singurul copil, poate de la invenţia puştii încoace, a cărui naştere nu fusese întâmpinată cu trageri în aer.
Apăruse pe lume cu două luni mai devreme, iar nici unul dintre bărbaţii neamului său nu coborâse până jos, în oraşul cel mai apropiat, ca să procure gloanţele lunilor viitoare.
Când se răspândi vorba că una dintre femeile neamului cutare născuse un băiat, dintr-o inerţie strămoşească, toţi bărbaţii luară puştile şi încercară să-şi exprime bucuria trăgând în aer.
Dar n-aveau gloanţe.
Era un fapt ruşinos, o adevărată nenorocire ca un băiat proaspăt ivit pe lume să nu-şi inaugureze drumul anevoios al vieţii însoţit de gloanţele de rigoare; cu tăcerea fără-de-gloanţe se vestea doar naşterea fetiţelor.
Prin obiceiul tragerii cu puşca, bătrânii care amuţiseră cu două sau trei secole în urmă, probabil descântau amorţeala eventuală a vieţii noului născut sau îi deschideau un drum în cer, avertizând şi înlăturând de la bun început pe acei îngeri care fac joc dublu, înfulecându-i din drum pe cei ce se îndreaptă spre Dumnezeu.
Aşa că drumul a trebuit să mi-l croiesc singur, fără sprijinul ocult al glonţului, spunea el. Încremeniţi în curtea scorţoasă a casei, tata, unchii şi verii mei şi-au dat seama cât de frumos e cerul. Era poate prima oară când au încercat să nu tragă într-o direcţie anume, la norul acela sau la puzderia de culori alpine şi tata a binecuvântat lipsa gloanţelor, spunând că “Cine-şi ridică puşca înspre cer, va fi obligat să-L ochească pe Dumnezeu”.
Or cu Dumnezeu nu se glumea, dovadă fiind şi mila Lui de necuprins după atâtea trageri nebuneşti care găuriseră cerurile, încât lumina rară a soarelui părea mai degrabă a fi o ninsoare rămasă de pe urma spulberării unui zeu.
Iar proverbul născut în aceeaşi zi cu mine, spunea Profesorul, este de un laconism asurzitor, la un pas de înţelepciunea muţeniei.
Cel născut în aceeaşi zi cu lipsa gloanţelor şi cu proverbul era botezat “Profesorul de Folclor”. Era deja bătrân, cu tenul bleu al sfinţeniei întârziate şi obligatorii şi cu acel strabism – între şiretenie nemiloasă şi bunătate exorbitantă – dobândit în cincisprezece ani de ocnă grea.
Beam mereu la metru, în cea mai nobilă cârciumă iertată de ruinarea capitalei interbelice, şi niciodată nu uita să mă fascineze cu legende inedite, cu versuri tulburătoare sau pur şi simplu cu acea tăcere orbitoare care te obligă să păşeşti înspre ultimul înţeles al lucrurilor respirând scrumul rămas după moartea cuvintelor.
Era deja prea târziu ca moartea sau viaţa să-l mai poată speria cu ceva, dar, într-o după-amiază de toamnă, după zece centimetri de coniac, mi-am dat seama că mereu apare ceva mai presus de spaimele noastre ancestrale; pentru el, viaţa şi moartea aveau de mult unul şi acelaşi preţ, erau ca două surori lipite care trăiesc din aceeaşi inimă, însă deasupra spaimei produse de ele, se înălţa o altă invenţie a omului: oglinda.
- În ultimii patruzeci de ani, nu m-am uitat niciodată în oglindă – mi-a mărturisit brusc. Nu ştiai?! Nu ţi-am povestit despre oglinzi?!
Nu-mi povestise niciodată nimic despre oglinzi.
Întrebării mele: “De ce nu v-aţi uitat în oglindă în aceşti patruzeci de ani?” (din care trebuia cu siguranţă să scad garnitura de vreo cinci sau zece ani a nevoii sale de a zgudui), mi-a răspuns pur şi simplu că: “Nu ştiu ce poate ieşi din ele, ce poate pieri în ele…”.
Era prima oară când teama de o surpriză – ce putea fi, estetic vorbind, chiar mortală – mi s-a părut oarecum aiurită, o teamă cu nimic bărbătească, iar până atunci, în nenumăratele oglinzi ale adolescenţei mele nu intrasem decât eu şi din ele nu ieşise decât un băiat din ce în ce mai bărbat (crescut şi înfrumuseţat pentru necazuri alese sau pentru glonţ, ar fi proorocit bătrânele), din ce în ce mai chipeş, la un moment dat atât de chipeş, încât a avut norocul rar ca soarta, în genialitatea-i matamatică, să scape din mâini o socoteală şi să nu-l ajute să pună mâna pe pistolul ilegal al bunicului şi să-şi zboare creierii de atâta frumuseţe insuportabilă.
Profesorul de Folclor nu era cine ştie ce de chipeş, nu fusese chiar niciodată o faţă evadată din comun. Avea doar aerul de evlavie cam inutilă a ocnaşilor condamnaţi pe nedrept.
Era imposibil să crezi că se speria de frumuseţea-i lăuntrică brăzdată de atâtea dezamăgiri şi umilinţe fără seamăn, dar era uşor să crezi că vedea în oglinzi nişte portiţe tainice spre alte lumi. Printr-o spargere neaşteptată, puzderia lucrurilor neştiute sau interzise nouă, se putea scurge deasupră-ne şi noi deasupra lor, într-o nebunie sau pierzanie încă nepublicată, şi curiozitatea (cea care ne împiedică pe noi, balcanicii, să ne luăm viaţa, cum spunea el), m-a făcut să comand încă douăzeci de centimetri de coniac.
Preoţii fiind încă la închisoare, îngropaţi sau desacralizaţi prin lege şi fiindcă nici un muritor din capitală nu se dovedise a fi până atunci prea străin sau prea apropiat ca Profesorul să-i poată încredinţa întâmplări stranii, el a descoperit chiar la mine acel calm care amestecă în egală măsură preotul ilegal, omul care nu va reuşi niciodată să devină spion şi fiinţa destul de distantă şi de interiorizată, ca să nu te creadă întru-totul, fără a cădea ispitei de a-şi bate joc în tăcere de tot ce va auzi.
Treimea comunicării perfecte, o numea.
Era o seară de toamnă, îmbătată de acele culori simple şi tăcute care-ţi tulbură memoria, şterg încet, dar sigur, limitele fiinţei, şi nu-ţi vine să crezi ce viaţa ai avut; acei douăzeci de centimetri de coniac, împreună cu o nostalgie în general, un fel de spovedanie mută a păcatelor deja iertate, mi-a deschis poarta spre invincibilul nord al ţării, spre acel tărâm stâncos, închis în tăcerea lui sticloasă, înzăpezită şi respingătoare în lipsa cuvintelor de prisos, în acea tăcere fabuloasă în care munţii şi stâncile, ca să dea probabil un strop de nădejde rugăciunilor noastre, luaseră chipuri de străbuni.
Profesorul avea o voce joasă, de lăută sau de nai răcit, o voce în care puteai asculta golurile ocnei, ale eşecurilor, ale învingerii vieţii tocmai prin renunţarea la viaţă, ale aşteptărilor epuizante, o voce care, printr-un delir care pare calm datorită extinderii în timp, te introduce în spaţii închise, tainice.
Ştiam că era unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii; ştia la perfecţie câteva limbi străine, ştia pe dinafară Biblia şi Coranul în original, Divina Comedia, Zoharul şi Talmudul Ierusalimului şi bineînţeles că eram măgulit de faptul că o astfel de fiinţă mă alesese tocmai pe mine ca ascultător. Nu mă respingea adevărul că mulţi dintre oamenii ca ei – fără a înţelege sau a accepta că gloria sfârşitului de mileniu o luase razna, învelind starurile cinematografiei şi inventatorii de lucruri mărunte, prin care lipsa utopiei încerca să facă munca duhului – abia aşteptau să facă rost de un scriitor, să agaţe, mai bine zis: un imortalizator al martiriului lor neglijat de toate premiile, documentarele sau ziarele de succes – şi era singura-i mică nebunie (sau copilărie) care dădea culturii sale imense un grăunte de poezie terestră.
În afara coniacului.
Mi-a povestit că, întâmplător, graţie unei întâmplări din acelea sacre, pusese mâna, acum patruzeci şi cinci de ani, pe nişte manuscrise, nişte cântece folclorice din nord.
Erau nişte manuscrise neînchipuit de preţioase ale unui călugăr franciscan care culesese folclorul nordului şi care, imediat după eliberarea ţării, fusese aruncat în aer cu dinamita în prezenţa enoriaşilor, ca să se vadă clar că Dumnezeu nu există, iar dacă există, e prea miop în ceea ce-i priveşte pe unii dintre slujitorii Săi aci.
În acele manuscrise era vorba de un sat închis lumii, undeva prin “Vârfurile Blestemate”, unde un lăutar fără-de-moarte, de pe vremea zmeilor şi a zânelor, îi cânta frumuseţii cu o voce atât de neobişnuită, încât se înfiorau sub scoarţa de gheaţă chiar şi vietăţile fosilizate.
Comentariile îi aparţineau Profesorului.
Ceea ce se chinuiseră să facă gloanţele, reuşise să îndeplinească vocea lăutarului; niciodată cât vom avea trup nu ne vom da seama de incomparabila putere a vocii umane, spunea. Ce altceva este Apocalipsa, decât o voce venind înspre noi în tonalităţi diferite, ca să ne cureţe în toate straturile deodată?!
Satul respectiv, cu cincizeci de turnuri de piatră, cu oameni tăcuţi, cu puşti, răzbunări, femei, cai, gâini, vaci etc., cu o viaţă atât de simplă şi de săracă, încât mânca găina piatră, iar ouăle gâinilor arătau a ploaie de pietre cereşti sau a semne cereşti pietrificate…, deci satul avea o ierarhie deosebită de valori: lucrul cel mai scump şi cel mai adorat era puşca. Este interesant de văzut dacă acest cult al puştii are de-a face cu setea noastră de putere sau cu oboseala genetică provenită după atâtea vicii ale istoriei, care ne-a convins poate până la sfârşitul veacurilor că mereu ne va ataca cineva, ceva, mereu ne naştem lipsiţi de cel mai important membru: puşca. E clar că noi, albanezii, suntem poporul cu rata cea mai scăzută a sinuciderilor din lume. Mai prejos de ceea ce ne ispiteşte sau ne duce la sinucidere, ne e jenă să cădem, nici nu putem cădea; mai presus se poate ajunge doar prin moarte; moartea întârzie; ne trezim în fiecare clipă condamnaţi la supravieţuire… Deci, cultul armei n-are de-a face cu spaima faţă de viaţă, cu scârba faţă de repetarea lucrurilor, nici cu libertatea totală asigurată în fiecare clipă de putinţa de a evada din această lume cu ajutorul doar al unui glonţ… Nu ştiu ce să spun. Cred că mai trebuie vreo zece centimetri de coniac, ce zici?
Zic că trebuie.
Ne-am mai apropiat zece centimetri de ţinta lui.
Se pare că cele văzute sufereau, în acea seară tomnatică, de o pudoare de oţel.
Timp de două secole, în sat se formase un fel de grădină eternă, unde crescuse trunchiul genealogic al armelor, cea mai înaltă ramură a sa fiind preschimbată în puşcă. De asemenea, în acel sat, dăduse rod toată munca silnică a câtorva generaţii de bărbaţi pentru a înfiinţa o fabrică de arme. Era, de fapt, o galerie, un soi de atelier pentru producerea puştilor şi a gloanţelor; exact atunci îşi săpase loc în vocabularul sătenilor şi cuvântul “Creaţie”. De atunci, nu s-a mai spus: “Se fac puşti, se produc puşti, se confecţionează puşti etc.…”, ci “Se creează puşti”, creaţia fiind o artă, un spaţiu palpitant, exaltant, mişcat de vraja sufletului chinuit de limitele zgârcite ale lumii, o evadare tăcută. Cântecul pomeneşte un întreg univers de puşti, cele mai ingenioase sau trăznite modele: în formă de femeie, de vulpe, de şarpe, de pin, de sticlă, de ţigară, de mână, de spadă, de baston, de lulea, de fum, de baghetă, de cheie, etc., precum şi gloanţe în formă ouă, de limbă, de măslină, de alună, de ochi, de dinte, de tăcere etc. S-a ajuns până la crearea puştilor şi a gloanţelor din argint. Se pomenesc chiar şi trei puşti din aur. Pacea satului, pe de altă parte, nu fu tulburată decât de obişnuitele răzbunări şi de bocetele de rigoare, pe când caprele, urşii, lupii, păsările şi celelalte vietăţi trăiau liniştite, căci sătenii considerau vânătoarea un păcat. Păcat de gloanţele trase peste animale. Şi aşa animalele închideau în ele suflete de oameni care cine ştie ce păcate strigătoare la cer săvârşiseră. Poate uciderea le-ar fi eliberat, dar poate le-ar fi închis în spaţii astrale mai chinuitoare.
La un moment dat, această zonă muntoasă şi izolată a devenit un fel de inimă de argint a Balcanilor, un fel de buzunar binecuvântat al belşugului. Cu cât mai desăvârşite deveneau puştile şi gloanţele, cu atât mai mult ele se îndepărtau de origine, cu atât mai rar se foloseau, cu atât mai puţin oameni mureau.
Sute de călători, mii de vecini, străini de neam necunoscut, vorbind în limbi ciudate sau prin semne poposeau în sat, dorind să cumpere cât mai multe puşti, cât mai multe soiuri de puşti şi de gloanţe, fiind gata să plătească nu doar în aur curat, în argint, ci şi în desfătări deocheate cu femei aduse de departe.
Dar ce altceva putem face noi cu aurul şi argintul – cânta lăutarul – când noi din ele facem doar puşti şi gloanţe?!
Să faceţi alte puşti şi gloanţe, răspundeau cei veniţi.
Cu trecerea timpului, îmi spunea Profesorul, arta atinsese vârfuri de nebănuit, şi unul dintre cumpărători, un poet de seamă al Europei de atunci, ajunsese să spună că: “Sunt aşa de frumoase, încât ţi-e milă să tragi cu ele. E ca şi cum ai trage cu femei…”.
Deci, trebuia oprită vânzarea.
Şi s-a oprit vânzarea.
Tot aurul şi argintul satului, inclusiv cel câştigat din vânzări, s-a convertit în puşti şi gloanţe, iar sătenii şi-au revenit la viaţa de dinainte, în simplitatea şi credinţa strămoşilor.
Răzbunările şi bocetele zăceau acum în depozitele satului, în formă de armament din metale preţioase.
Era păcat să tragi cu atâtea femei superbe.
Încă zece centimetri de coniac, vă rog! Da.
Cel mai scump lucru după puşti, dintotdeauna fuseseră femeile. Ierarhia s-a prăbuşit când un sătean întors din pribegie a adus în sat, din China sau din nu se ştie de unde, o placă de cer sau de apă îngheţată, orbitor de clară, în care te puteai vedea ca în oglindă. Sătenii au numit-o oglindă. Dar nu era deloc uşor de făurit, cum era o puşcă, de pildă. Încercările disperate ale maeştrilor de puşti au eşuat în aceeaşi euforie ţărănească a creării puştilor şi în sat, timp de cincizeci de ani, a rămas doar o singură oglindă, cea adusă de pribeagul acela din te-miri-ce pământ al Domnului.
După o adunare solemnă, sătenii au căzut de acord să se vadă în oglindă conform unei cozi bine definite, la început cei bătrâni (ei fiind mai aproape de pierderea vederii şi de moarte), pe urmă cei tineri şi, ultimii, copiii. S-a descoperit rapid că oglinda ascundea nu ştiu ce vrăji stocate şi te putea scoate foarte uşor din minţi şi, cum bătrânii erau totuşi mai încercaţi de suferinţe, erau în acelaşi timp şi mai ocrotiţi mintal, şi oarecum mai puţin importanţi în caz de nebunie.
- Astfel – cânta lăutarul – se pogorî-ntre noi Sărbătoarea Oglinzii.
Vremurile s-au scurs în pace şi credinţă, până când un neam străin a încercat să intre în legătură cu acest sat, ceea ce era mult mai greu decât să creeze o oglindă.
Fiecare necunoscut trebuia să treacă mai întâi proba Oglinzii, ca să poată fi primit în Casa de Călători a satului.
Se pare că primii delegaţi străini n-au fost la fel de chipeşi în acelaşi timp în realitate şi în necruţătoarea oglindă; purtau fără să-şi dea seama nişte “luciri potrivnice în priviri” şi n-au fost acceptaţi în Casa de Oaspeţi.
Mai târziu, alţi străini, chiar şi vecini, au încercat să intre în legătură cu sătenii oglinzii, dar n-au izbutit. Lăutarul nu ne lămureşte clar dacă pe săteni îi speria dezvăluirea secretului creării puştilor sau pierderea faimei ca maeştri de neîntrecut într-ale puştilor sau pur şi simplu îi intimida deosebirea vădită între ei şi străini.
Lăutarul ne mai spune că, la un moment dat, lucrurile s-au încurcat rău de tot şi Legea de Aur a Munţilor a mai fost îmbogăţită cu interzicerea prin moarte a căsătoriilor îndepărtate: nici un fecior şi nici o fecioară să nu cadă pradă străinilor de tot soiul. Şi, cum legea e sfântă, timp de trei sau chiar patru generaţii oamenii s-au căsătorit numai între ei. Ştiu că te aştepţi la vreo poveste cu balauri, zâne capricioase şi monştri, îmi spunea Profesorul, deja ameţit de atâta drum. Ei, află că n-a fost nici un zmeu, nici un monstru. A fost pace, simplitate şi tăcere, până când au venit pe lume pruncii celei de-a treia sau a patra generaţie de maeştri într-ale puştilor.
Crezuseră că puşca nu-i decât o prelungire exterioară a creierului, la fel ca şi mâinile, organele genitale şi băutura, iar copii nu-s decât nişte prelungiri independente ale vieţii noastre pe pământ.
Ce era de necrezut? Că erau toate fete.
Erau toate fete!
De necrezut: erau toate de o frumuseţe deprimantă, imposibilă, îmbolnăvitoare, o frumuseţe care te întrista mai mult decât orice lucru trist, decât orice crimă, orice fericire sau nefericire exagerată.
Nu atât prin desăvârşirea trăsăturilor, prin neputinţa sufletească de a le cunoaşte sau prin impotenţa chinuitoare strict umană de a le poseda cum se cuvine. Pur şi simplu, erau neaşteptat de frumoase, neînchipuit de străine. Îţi mărturisesc: erau uluitoare, cum nu ştiai că poate fi frumuseţea. Fuseseră plăsmuite în spaţii de cunoaştere unde noi avem să ajungem abia după un secol sau chiar niciodată… Se poate spune că se născuseră exact la graniţa fragilă dintre cele două lumi…
Legea de Aur a Munţilor hotărâse de mult că viaţa unui om, oricât de urât ar fi el, în caz de moarte prin răzbunare, trebuie răsplătită de către ucigaş cu o altă viaţa de om, oricât de frumos ar fi el.
Dar aceste fecioare străine au luat nenumărate vieţi de urâţi şi de frumoşi, cam tot ce ecomisese culmea atinsă de crearea puştilor, de nu se mai putea găsi urâţenie sau frumuseţe pentru a le pedepsi.
Mă înţelegi?
Părea foarte tulburat.
Căuta ceva prin buzunare.
Lăutarul spune că munţii erau populaţi de fiinţe din alte lumi, de zâne, spiriduşi, preoţi, prooroci, păsări fatidice, stafii, fantome de războinici nemiloşi şi, bineînţeles, de nemuritori.
Întâlnirea cu ei putea avea urmări dezastruoase.
Îţi pierdeai graiul, vederea, virilitatea, ca să nu mai pomenim de faptul că te puteau împietri cu o simplă şi nevinovată privire sau te puteau goni definitiv din minţi cu un simplu zâmbet…
De necrezut: fecioarele nelumeşti erau toate nebune! Nu făceau gălăgie, nu ţipau noaptea, nu erau agresive, nu omorau pe nimeni, nu ameninţau, nu vorbeau aiurea. Erau doar nebune. Există şi o nebunie greu de depistat, puţin peste cea a artiştilor, stranie, dar e nebunie curată.
Bineînţeles că mă frământam să fac legătura între acele frumoase edenice cu teama, aproape tot atât de stranie ca ele, a Profesorului faţă de oglinzi. Mă gândeam că nimerisem la vreuna din nenumăratele sărituri poetice ale dânsului, vreo chestiune cu învechirea sau depăşirea fiinţei (sau obrazului) umane, mânjirea frumuseţii primordiale, îndepărtarea deja nemăsurabilă şi irecuperabilă de Rai. Faptul că una dintre acele fecioare, pur şi simplu uitându-se în Oglinda satului, a preschimbat-o într-o pulbere neagră ca de onix, nu m-a mişcat.
Sperietura sătenilor, somnul lor bântuit dintr-o dată de spirite agitate, de culori nemaivăzute şi de sunete excitante sau înfricoşătoare, la fel nu m-au emoţionat.
Te rog, să nu te aştepţi la închipuiri arhaice cu oglinzi-portiţe spre alte lumi sau spre alte fiinţe, cu suflete condamnate la tantalism copilăresc, suflete care se uită de dincolo sau din noi spre această şi spre acea lume, fără a putea fi cele ce nu pot fi, fără a putea gusta nimic… Am vrut doar să-ţi povestesc cum opt sute de metri sub acest sat, eu am cărat timp de cincisprezece ani, ceas după ceas, cărbune, pietre pentru temelii şi gânduri de balcanic. Timp de cinsprezeci ani, înainte să ne ducă la construirea pistei aeroportului naţional.
- Ştii povestea melcilor. N-o ştii?! Nu ţi-am povestit niciodată de melci?!
M-am grăbit să-l întreb ce s-a ales cu fecioarele splendide şi străine, cum au murit – că de murit, cu siguranţă au fost ucise – şi chiar cu puştile acelea ciudate: frumuseţe ucisă prin frumuseţe, doar cum viaţa frumoasă ştie să se sinucidă; dar am tăcut, înrobit fiind, ca de atâtea ori, de acea misterioasă tăcere în care toate curiozităţile şi amănuntelee profane amuţesc. Poate aceasta era soarta povestirilor şi a ascultătorilor lor: moartea, dispariţia oricărei întrebări.
Profesorul tot căuta ceva în buzunare.
Mă-ntrebi, poate, ce s-a întâmplat cu ele… S-a întâmplat să mă uit într-o dimineaţă la oglinda comandaturii şi să nu-mi dau seama nici astăzi cum de s-a făcut praf şi cum de mi-am continuat meditaţia la carcera de izolare, o lună, pentru deformarea cu premeditare a imaginii partidului la putere!
A găsit ce căuta în buzunare. Îşi ţinea pumnul strâns.
Urmă acea tăcere a neputinţei omeneşti de-a înghiţi nişte episoade zburdalnice sau de o poetică infantilă, care n-ar face casă bună nici cu casa de nebuni. Mi-a mărturisit, cu capul rezemat la capătul acelui drum de tărie, că toate aceste taine mi le spusese, fiind convins că la mine nu moare nimic, nimic nu putrezeşte. Nu m-a lăsat să fiu prefăcut, spunându-mi că dintre toţi ascultătorii lui, care formau aproape o armată de rataţi în devenire, numai tu ţi-ai bătut joc de cele spuse în cea mai sinceră uimire copilărească!
Vroiam din tot sufletul să-l conving că nu-mi bătusem joc de cele povestite, dar m-a încremenit cu o privire duioasă şi atotînţelegătoare, care m-ar fi spulberat dacă aş fi fost oglindă, şoptindu-mi cu vocea-i de lăută bătrână sau de nai răcit: “Nu uita să mai aduci măcar un milimetru de drum… E foarte uşor, e chiar o plăcere să te gândeşti cum un nenorocit de profesor sau de puşcăriaş de folclor, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace se bărbiereşte în gând…”.
Am adăugat trei centimetri de drum.
- Fii atent, a continuat el. Îţi încredinţez acum melcul vieţii mele sau viaţa melcului meu, cum vrei.
Şi-a deschis pumnul şi puse pe masă un melc.
- Ne-am cunoscut la pista aeroportului naţional, acolo l-am prins. Sărmanul, abia pornise s-o parcurgă. De atunci am rămas fraţi de suflet. Fii atent! Eu lipsesc un pic din trezia generală, dar nu mor. Te rog să ai grijă de el. Hrăneşte-l şi scoate-l la o plimbare scurtă. Bine?
- Cu ce să-l hrănesc? – am întrebat. Habar n-am ce mănâncă melcii…
- Cu poveşti, oftă el. Dar nu cu din alea proaste…
(1997)